Colegi de generaţie literară optzecistă, comilitoni şi membri fondatori în Societatea Timişoara şi Asociaţia Culturală Ariergarda, redactori şi parteneri de rubrică la revista Orizont, Daniel Vighi şi Viorel Marineasa au publicat împreună mai multe volume, trei de proză: Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchişti (2011), Contele boschetar. Maiakovski la Lipova (2015), Pas de deux (2023), şi două documentare: Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (1994), Continentul gri. Timişoara culturală în dosarele Securităţii (2022).

Din păcate, Daniel Vighi nu a mai apucat să vadă tipărit ultimul Pas de deux, stingându-se anul trecut, prematur, din cauza unei boli neînduplecate. Ca şi celelalte, cartea este produsul unei indisolubile prietenii intelectuale. Vighi şi Marineasa se provoacă unul pe altul, supunându-se unei convenţii stabilite ad-hoc, intrând în jocul scrisului pe o temă dată, astfel încât sumarul va deveni o colecţie de perechi textuale. Pe coperta a IV-a, Mircea Mihăieş îi prezintă entuziast drept o „variantă sui-generis, central-europeană şi fantastă, a cuplului Ilf şi Petrov”, iar Adriana Babeţi îi numeşte „un fel de Lolek şi Bolek de pe Bega”, „Vighi, cu neastâmpărul său unic, de copil mare, mereu uimit de cum arată lumea, mereu ghiduş, cu frazele de neoprit. Marineasa, cu ticăitul lui de ceas nemţesc, ba chiar cu o anume ticăială de meşteşugar desăvârşit, un copil mare, mereu ştiutor şi sfătos, plin de umor bine strunit”. Amândoi au, de bună seamă, spirit ludic, necesar unui asemenea demers scriptural, (auto)ironie, simţ al observaţiei realiste şi plăcere de a povesti. Lumea pe care o cartografiază/ arhivează literar, pe orizontală şi pe verticală, este una pestriţă şi pluristratificată. În acest spaţiu multietnic şi multicultural, limbajul naratorilor şi al personajelor evocate consună cu ethos-ul comunitar, fiind condimentat/ colorat de regionalisme, într-o stilistică scăpărătoare, ce scapă anodinului sau monotoniei. Tematica este şi ea diversă, Pas de deux adunând laolaltă locuri, oameni, întâmplări din zona Banatului (în special, Timişoara şi Lipova-Radna), într-un bazar sentimental din care nu lipsesc aspectele socio-antropologice şi de istorie a mentalităţilor (Bătrâni, Măcelari, Muieri măistoriţe, Proletariat. Femei de serviciu, Muzica bănăţeană, Nunta, Sport etc.). O miză importantă a volumului o reprezintă, vizibil, conservarea memoriei, nu doar regionale, ci şi a unui trecut traumatic naţional (Revoluţia, Politica partidului, La armată, Comerţul socialist, Deportarea în Bărăgan, Învăţământul politico-ideologic).

Având în vedere toate aceste premise, apare cumva ca o consecinţă firească, naturală, că literatura lui Vighi şi Marineasa nu putea fi decât una metisă, în acord atât cu estetica postmodernistă a transgresiunii şi a eclectismului, dar şi cu acel genius loci al Banatului. Textele combină, în diferite grade şi dozaje, reportajul, memorialistica, ancheta etnografică, eseistica şi ficţiunea. Uneori, cei doi autori se lasă ispitiţi şi de tehnici literare experimentaliste, de pildă, la tema Măcelari, Vighi rememorează ritualul sacrificării porcului de Crăciun într-un „flux al conştiinţei” fără semne de punctuaţie (Henteşul pleacă seara), iar Marineasa scrie o proză ludico-parodică, ritmată şi rimată, Balada blândului casap (dacă nu-l punem la socoteală şi pe agerul socotitor), „în amintirea lui Mircea Nedelciu”.

Pas de deux se deschide, aproape simbolic, cu tema Cimitire şi cu relatarea lui Daniel Vighi: Prin cimitirul de pe Rusu Şirianu. Eu, indiferent, Vio, posac. Timpul prezent al povestirii este specific reportajului, dar are şi rolul de a imortaliza literar o plimbare care se transformă într-o meditaţie asupra morţii şi a memoriei, ferită aici de patetisme facile şi împănată cu referinţe livreşti. Cu o ironie sfredelitoare, cinică, Vighi vorbeşte despre egalitatea tuturor în faţa sfârşitului şi a kitschului funerar: „moartea, domnule dragă, ne aduce pe toţi în bicisnicia banală a kitschului funerar, imbecil, şi cretin, şi impudic ca o băşină nepotrivită la o petrecere simandicoasă, un eveniment de un prost gust la care musai să ne supunem dincolo de voinţă şi faptă, pentru că, nu-i aşa?, n-ai cum protesta, n-ai cum zice că totul este urât ca dracu’, că eşti înţolit de alţii ca un mire de mahala din poemele lui Miron Radu Paraschivescu, sub şlaierele ieftine, cu pantofi noi cu talpă de carton”. Deşi se declară indiferent, Vighi este cuprins, dincolo de această indignare neputincioasă, şi de o melancolie tandră, în care se iţeşte aleanul poetic: „Vreme de toamnă caldă, cu lumină irizată ca în poveştile lui Bruno Schulz”, „Intrăm acuma în lumina de toamnă mierie printre buruienile ţintirimului de pe Rusu Şirianu, scăpate din chepengul betoanelor”. Cimitirul este un lieu de mémoire, un loc al muzeificării memoriei, însă într-o structură atinsă de kitsch, câteodată involuntar amuzantă: „Trecem mai departe, este amiază, toamna vulpoaie se lăfăie peste noi şi peste kitschul funerar, şi Vio îmi atrage atenţia că sintagma «toamna vulpoaie» aparţine decedatului prieten de la «Pavel Dan», poet al căruţaşilor din Kuncztelep, pompierul Ghiţă Pruncuţ, căruia amicii de pahar îi ziceau Umbră Veche. (…) Îl aud cum recită cu voce de stentor predicator la pocăiţi în birtul de la grădina de vară Cina versurile duios neghioabe «mă simt în cimitir precum acasă». Are o cruce de piatră Ghiţă, cu numele şi anii vieţii, iar dedesubt fratele lui a cerut să-i fie trecut în veşnicie cuvântul «Poiet». Aşa, ca să se ştie. Salutare, Umbră Veche, îi zic când trecem pe aleea oarecare, la vreme de toamnă”. Călătoria spre Fabrik, un cartier al Timişoarei, tot într-o „Amiază senină de toamnă. Soarele, cu străluciri ca ale sfeşnicului de alamă al Tuşii Creaţa”, reînvie amintirea unui alt „personaj” insolit, o legendă urbană a Revoluţiei din 1989, poetul Ion Monoran, şi a vremurilor de mizerie din comunism: „am trecut prin faţa unui bloc de opt etaje în care acum treizeci şi cinci de ani am petrecut o noapte de mai cu Monoran la Punctul Termic, era de serviciu şi noi toată noaptea am băut rom havanez şi am citit poeme traduse de Puiu Ilieşu din Allen Ginsberg printre coltucuri de pită neagră şi borcane umplute pe jumătate cu ghiveci amar cumpărat de la Alimentara din colţ. Acolo, stimaţi cititori din mileniul acesta nou, acolo, şezurăm şi citirăm, printre gândaci negri şi larma pompelor care mânau gradele termice prin ţevi spre clasa muncitoare” (Daniel Vighi, Domnul neamţ Frăitoceanu din Freidorf).

Acest „zburdălnicit existenţial prin vechile toposuri”, prin cimitire şi prin fostele zone industriale degradate, aflate într-o sălbatică debandadă „capitalistă”, l-ar putea cu uşurinţă arunca şi pe Marineasa într-o umoare neagră, dar prozatorul îşi ia rapid seama, evitând capcana auto-înduioşărilor: „Surâsul trist nu mă mai prinde, iar leşia simbolică de pe cerul gurii devine una efectivă, damfurile bătrâneţii sunt insuportabile chiar şi pentru cel care le emană” (Scandând echipe-n ţintirim). Atât nostalgia tinereţii, cât şi amărăciunea ruinărilor din oraşul de pe Bega sunt ţinute bine în lesa unei stil vioi, alert, alternând rememorarea anecdotică şi înregistrarea filmică a peisajului calamitat de nepăsarea şi de hoţia postcomuniste: „Din pustietatea depozitelor, care cu lacăt, care devastate, un paznic latră la noi, iar o doamnă cu mantie romantică sfidează ruina şi sârguie stând în picioarele-i de vis la laptopul aşezat pe o ladă deşelată. Fost-au bobine, droturi, motoare, vase de inox. Ţevi de gaz metan, vegetaţie obraznică, gard de sârmă împletită” (Ce o fi cu Adi?).

Pas de deux adună multe şi mărunte istorii private şi socio-culturale, ca un soi de Şcoală a Analelor literară. Utilitatea instructiv-intelectuală a volumului se dublează însă cu savoarea estetică a acestui tip de literatură metisă, fragmentară, mozaicată, dezinhibată. Daniel Vighi şi Viorel Marineasa sunt, deopotrivă, două conştiinţe civice exponenţiale şi scriitori talentaţi, fără apucăturile vedetistice ale altor confraţi optzecişti, dar cu o activitate tenace şi temeinică în Republica literelor româneşti.