Şaizecist, echinoxist, neomodernist sunt câţiva termeni definitorii pentru Ion Pop, critic şi istoric literar, poet, personalitate intelectuală complexă şi de vârf a culturii române postbelice. Deşi a ajuns la vârsta venerabilă a antologiilor (în 2021 i-a apărut Ferestre. Antologie 1966-2021, Editura Şcoala Ardeleană) şi a premiilor Opera Omnia (a fost laureatul Premiului Naţional „Mihai Eminescu” pe anul 2022), profesorul Ion Pop continuă să publice volume inedite. În poezie, în vremea din urmă, a up-datat formula „poetului târziu-modernist“ (cum se prezintă el însuşi), a adaptat-o la spiritul (postmodernist al) timpului, păstrând însă substanţa gravă şi revelaţia metafizică. A fost un drum spre simplificarea expresiei, fără a renunţa complet la transfigurare şi la simboluri, adunând o încărcătură biografist-realistă, chiar dacă poemele captează câte-un „fragment de real privit adesea din Bibliotecă”. Melancolic, cerebral, (auto)ironic, uneori ofensiv polemic, Ion Pop trece, inevitabil, experienţele existenţiale prin filtrul livresc, al cititorului (profesionist) de cursă lungă. Omul care trăieşte în cultură nu poate face abstracţie, aproape niciodată, de ea: „Tot voisem eu să mă simplific,/ însă nu pot pretinde totuşi/ că am ajuns la transparenta poezie tranzitivă/ cu adevărat adevărată.// Iar ce mi-a mai rămas din viscere/ mă tem că nu ar fi de ajuns/ pentru un discurs liric convingător,/ cu toate degetele pe rană,/ chiar dacă aş lăsa/ foarte mult sânge la vedere” (Ca vechi făcător de versuri).

În Proba focului, cel mai recent volum de versuri, se întrevede şi o anumită atitudine bilanţieră, asociată gândului la marele Sfârşit. Tema morţii nu este nouă în poezia lui Ion Pop, însă acumularea anilor şi precarităţile trupului îi dau acum o notă cu adevărat dramatică: „Vezi încă şi încă o dată,/ cum ţi se adâncesc dungile/ de pe obraji, din jurul ochilor,/ de pe frunte, –/ zi după zi/ sculptura devine desen./ Faţadă/ a celei de-a treia dimensiuni/ în care se sting tunete, foşnete, voci,/ se şterg încet vechi,/ indecente picături de sânge.// …A, da,/ înveţi mereu simplitatea/ cu moartea pe moarte călcând” (În oglindă). Deşi poate chiar să glumească amar pe seama „capătului de drum” (incinerare vs înhumare), într-o comparaţie ironică şi ingenioasă cu modalităţile de interpretare textuală, teama care se insinuează viclean este mărturisită cu francheţe. Prin ardere, „S-ar pierde, desigur, destul de mult/ din autenticitatea imaginilor, –/ cei doi metri de pământ tradiţionali aruncaţi deasupra/ ar întreţine, vai, minima obscuritate/ aşa de necesară înmulţirii conotaţiilor/ dar întorcând anacronic lectura Textului/ la o depăşită, obositoare close reading,/ împiedicând mai lejera/ interpretare deconstructivistă şi tranzitivă,/ mai potrivită cu mult, desigur,/ ba chiar în pas cu/ noile vremuri poeticeşti./ (…)// Da, mă chiar tem uneori,/ şi mi-e de pe-acum ruşine,/ de acel prea puţin demn/ moment de slăbiciune” (Proba focului). „Proba focului” reprezintă, până la urmă, credinţa creştinului în „Marele Sens”, menită să îmblânzească frica de moarte. Aceasta devine, metaforic, anxietatea punctului, în poemul Citind mereu. O altă probă a focului este însă şi omenia, umanitatea nobilă din noi, întrucât O lumânare trimite la legenda grecului Diogene, care căuta cu lumânarea aprinsă în plină zi un om onest: „Poate că/ vei afla într-o clipă norocoasă,/ că biata licărire/ te poate conduce, în sfârşit,/ mai sigur, mai singur prin lumină”.

Este minunat felul în care Ion Pop reuşeşte să îmbine biografismul şi livrescul, realismul şi metafizic-simbolicul, umorul/ (auto)ironia şi gravitatea reflecţiei elegiace, derizoriul cotidianului şi profunzimea intelectuală. Am scris cu încântare despre Casa scărilor (2015) şi Lista de aşteptare (2019), găsesc şi în Proba focului (2023) poeme exemplare pentru acest tip de amestec al contrariilor, deopotrivă rafinat şi natural (v. Despre ceapă, Hotărâri importante, S-au închinat poeme ş.a.).

Proba focului dovedeşte, o dată în plus, extraordinara vitalitate a spiritului lui Ion Pop, poetic, şi nu numai. Un „clasic” în viaţă, dăruindu-ne o poezie valoroasă şi proaspătă.