Killers of the Flower Moon (2023), cu titlul tradus la noi Crimele din Osage County: Bani însângeraţi, este ultimul film al lui Martin Scorsese, inspirat dintr-o poveste adevărată, documentată de cartea lui David Grann: în anii ’20, în Oklahoma, populaţia Osage, îmbogăţită de petrolul de sub pământul ei, cunoaşte o serie de crime zguduitoare. Deşi regizorului i s-a reproşat perspectiva colonialistă, a „suprematismului alb” american, toate personajele „albe” sunt negative, nişte criminali abominabili, vânduţi lui Mamona (cu excepţia agenţilor federali, care-şi fac treaba). Singurul personaj „alb” cu potenţialul unei dimensiuni umane (iubirea pentru o femeie Osage şi copiii lor) este atât de cretin încât îşi otrăveşte, fără să vrea, nevasta amerindiană, deşi toate planurile şi îndemnurile criminale ale unchiului său la asta conduceau. Dovada cretinătăţii absolute este că, la un moment dat, bea şi el din „medicamentul de liniştire” administrat femeii. În rest, filmul este bine realizat (imagine, costume, muzică, ruperi de ritm contrapunctice, scene remarcabile), chiar dacă prea tărăgănat (trei ore şi jumătate). Cretinul leneş şi arivist, veteranul de război Ernest Burkhart este interpretat, într-o exagerată expresivitate a grimaselor, de Leonardo DiCaprio. Unchiul diabolic, ajutor de şerif şi fermier, aparent evlavios, civilizator şi prieten al indienilor (pe deasupra, şi mason), William „King” Hale, este un „Godfather” transplantat în decor Western. Îl joacă magistral Robert de Niro, într-o paletă de manifestări memorabile, de la ipocrizia mieroasă manipulatoare şi fariseismul creştin la tonalităţi tiranice şi sentinţe de gheaţă. Banul, ochiul dracului, face ravagii şi în rândul nativilor Osage. Mulţi dintre ei sunt lesne corupţi de avuţie şi de farmecul „albilor”, cad uşor în păcatul preacurviei sau al alcoolismului. O adevărată forţă a naturii, impresionantă mai ales în tăcerile ei, este însă Mollie (Lily Gladstone, într-un rol echilibrat, poate va lua şi un Oscar, cred că ar fi primul pentru nativii americani în istoria cinematografiei), care pendulează fără emfază între sentimente şi raţiune, între înţelepciunea străveche şi beneficiile modernităţii. Optimismul peliculei, atât cât e, ţine de eficienţa proto-FBI-ului şi de înfăptuirea justiţiei (pedepsirea principalilor vinovaţi). Killers of the Flower Moon nu răstoarnă mitul unui sistem politico-administrativ-juridic funcţional, cu toate erorile şi ororile lui de parcurs. Dar asta e deja ceva specific american, de neimaginat în filmografia artistică europeană.

Să mai adaug că Scorsese nu se limitează să spună o poveste, oricât de incitantă, ci introduce metatexte cinematografice, imagini de film mut şi o secvenţă de teatru radiofonic, în care apare el însuşi, în final. Deşi pe linia corectitudinii politice actuale (dar insuficient de corect politic, după radicalii acestei ideologii), Killers of the Flower Moon aduce în atenţie un episod istoric sângeros, ruşinos (filmul e mai popular decât o carte, fie ea şi bestseller) şi păstrează pecetea inconfundabilă a unui mare regizor, notoriu pentru filmele lui cu gangsteri.

*

„Dacă vara nu cântă în tine, nimic nu cântă în tine...”

Bradley Cooper revine ca regizor şi actor în drama biografică Maestro, având un scenariu scris de el şi de Josh Singer, după ce experimentase aceeaşi duplă ipostază în A Star Is Born (2018). În ambiţioasa producţie cinematografică recentă îl încarnează pe Leonard Bernstein, unul dintre cei mai importanţi compozitori şi dirijori ai secolului al XX-lea. S-a pregătit şase ani pentru rolul ăsta, a învăţat să vorbească pe nas, a apelat la o proteză nazală şi la un machiaj special de îmbătrânire, totul spre a semăna cât mai bine cu personajul. În partea alb-negru a peliculei mi s-a părut puţin artificial, iar idila cu Felicia Montealegre (interpretată formidabil de Carey Mulligan), viitoarea soţie, cam neconvingătoare. Pe la minutul 47, filmul intră pe imaginea în culori (aşa cum debutase) şi eroii încep să prindă viaţă. Sigur, o viaţă zbuciumată, a artistului plurivalent, plin de contradicţii şi incapabil să renunţe la aventurile cu bărbaţi, a femeii care orbitează în jurul geniului familiei (deşi este ea însăşi actriţă pe Broadway), a încercării ei de autonomizare şi a regăsirii iubirii. Oricât ar fi de enervante infidelităţile lui Bernstein, nu poţi empatiza până la capăt nici cu nevasta, fiindcă ea ştia cine/ cum este el când l-a luat de bărbat. Devotamentul lui faţă de Felicia bolnavă este însă înduioşător.

„A work of art does not answer questions. It provokes them; and its essential meaning is in the tension between the contradictory answers”, a spus cândva Bernstein. Filmul regizat de Cooper asta şi vrea să ilustreze. Dincolo de complexitatea relaţiilor umane, de versatilitatea artistului, ceea ce rămâne esenţial în urma lui Bernstein este muzica.

*

După cartea Întoarcerea lui Casanova de Arthur Schnitzler s-a făcut în 1992 un film cu Alain Delon în rol principal. În 2023 apare un film cu acelaşi titlu, de data asta italian, de Gabriele Salvatores, cu actorul care-l joacă pe protagonistul din La Grande Bellezza de Paolo Sorrentino (de fapt, de-asta m-am şi apucat să-l văd). Toni Servillo este aici un mare regizor de 63 de ani, cam narcisist şi depresiv, fiindcă resimte criza vârstei, mai ales că face şi el un film despre Casanova decrepit, după cartea aceluiaşi Schnitzler, şi se ceartă cu producătorul şi editorul de montaj, care-l presează să încheie realizarea peliculei pentru Festivalul de la Veneţia. Astfel, filmul se construieşte pe tehnica „punerii în abis”, filmul este alb-negru, iar filmul din film, colorat, Leo Bernardi, cu gloria în apus, se oglindeşte în Casanova (Fabrizio Bentivoglio) bătrân şi cu farmecul pierdut pentru tinerele (Casanova apelează acum la şiretlicuri pentru a-şi satisface pofta de carne fragedă). Însă Leo are norocul să se îndrăgostească de el o tânără frumoasă care lucrează la o fermă, Silvia, numai că ea rămâne însărcinată, iar Leo intră într-un carusel al anxietăţilor.

Pe Toni Servillo îl prinde bine rolul de melancolic blazat, iar situaţia lui generează şi multe momente comice, fiindcă Leo trăieşte într-o casă „inteligentă”, cu tehnologie de ultimă oră, şi se descurcă greu s-o stăpânească, aşa cum nu-şi poate gestiona senin nici îmbătrânirea, devenind uneori ridicol. Finalul intră în zona de film mai degrabă comercial (sugerând o împăcare fericită), dar, per ansamblu, este destul de amuzantă această dramă a bărbatului cuceritor care-şi vede steaua stingându-se (şi femeile suferă că îmbătrânesc, însă majoritatea parcă depăşeşte mai uşor pragurile). Cred că bărbaţii vor fi impresionaţi mai acut, totuşi, de tulburarea produsă de defazajul dintre suflet şi trup, dintre dorinţă şi neputinţă.