Din „lecţiile” magistrului Nicolae Manolescu

       Nicolae Manolescu „s-a dus sã moarã puþin”, însã dispariþia lui fizicã lasã multora senzaþia de apus al unei lumi. ªi pe bunã dreptate. Folosim sintagma epoca lui Manolescu, aºa cum spunem epoca lui Maiorescu, epoca lui Lovinescu sau epoca lui Cãlinescu. Literatura românã postbelicã stã, indubitabil, sub autoritatea criticã exemplarã a lui Nicolae Manolescu, dobânditã printr-o inteligenþã vie ºi sclipitoare, prin tenacitate ºi disciplinã a scrisului, prin originalitate ºi curaj al verdictelor (el a fost, „pentru anii ’60-2000, Critica“, decreta cândva Al. Cistelecan). Deºi activitatea sa publicã s-a diversificat dupã ’89 (politicã, management al Uniunii Scriitorilor din România, diplomaþie culturalã), Manolescu a continuat lupta pentru apãrarea ºi promovarea valorilor estetice, consolidându-ºi munca de-o viaþã a criticului de întâmpinare (de la Contemporanul ºi România literarã) în construcþia impresionantã a Istoriei critice a literaturii române.
 

     Sintetic, viziunea lui Nicolae Manolescu asupra istoriei literaturii presupune primatul criteriului estetic ºi o (re)lecturã a operelor literare printr-un soi de ochean critic „borgesian“, al reflectãrilor/ rescrierilor concentrice. 

      Nicolae Manolescu se declara un absolutist („Sunt convins, apoi, cã existã valori absolute, printre ele numãrând-o ºi pe aceea esteticã“) ºi un maximalist al esteticului („Interdisciplinaritatea reprezintã un progres, dar eu rãmân cu nostalgia esteticului“). De aceea, ca ºi Istoria... lui Cãlinescu, Istoria criticã... este una a valorilor estetice, bazatã pe „ºtiinþa inefabilã“ a criticii literare, chiar dacã interpretarea nu rãmâne una pur impresionistã, fiind susþinutã, inevitabil, ºi de diverse instrumente ale teoriei literare: „Trebuie sã înfruntãm deschis riscul de subiectivitate a aprecierii pe care îl implicã obligaþia istoricului literar de a fi ºi critic. Obiectivitatea deplinã este o utopie“, spune Manolescu, dar considerã cã „factorul de arbitrar este atenuat de însãºi natura acestei judecãþi, care, fiind subiectivã, hic et nunc, nu se naºte din neantul capriciului momentan, ci vine la capãtul unui lung proces de aprecieri: altfel spus, istoria judecãþilor de gust garanteazã judecata de gust în istoria literarã“. 

      Despãrþirea de Cãlinescu se datoreazã dimensiunii metacritice a Istoriei critice a literaturii române, credinþei cã „O adevãratã istorie literarã este totdeauna o istorie criticã a literaturii. Adicã una scrisã la douã mâini“. Între istoria ºi critica literarã (pe care ºi Wellek, ºi Cãlinescu le vedeau complementare), balanþa manolescianã înclinã spre cea din urmã, luând, în plus, în considerare ºi spectacolul receptãrii anterioare, aspect neglijabil/ neglijat în istoriile tradiþionale. Consecinþa imediatã a acestui fel de a concepe istoria literaturii – ca (re)interpretare ºi ca (re)valorizare a fiecãrui text ºi a literaturii în întregul ei, în oglinda succesivelor (re)evaluãri critice – o reprezintã abandonarea metodei epice a „maestrului“ G. Cãlinescu. Istoria criticã… eliminã biografiile scriitorilor ºi descrierea amplã a contextului (deºi apeleazã uneori ºi la astfel de date) pentru a se focaliza pe bibliografie, adicã pe analiza criticã propriu-zisã, acompaniatã mereu de dialogul cu ceilalþi critici, fie cã este vorba de delimitare, fie de consens. Pierderea pe laturã strict documentarã (rezervatã – afirmã criticul – didacticelor dicþionare literare) este compensatã de câºtigul unei fastuoase (re)lecturi critico-estetice a operelor scriitorilor selectaþi (e drept, în ce-i priveºte pe „Contemporani“, analiza se mai împuþineazã). 

       În concepþia lui Nicolae Manolescu, „toatã critica e o lecturã, o descoperire, o bucurie, un viciu, o boalã incurabilã“, y compris ºi istoria literaturii, cãci, de la Cãlinescu citire, „criticã ºi istorie sunt douã înfãþiºãri ale criticii în sensul cel mai larg“. O dovedeºte din plin ºi Istoria literaturii române pe înþelesul celor care citesc, o carte care nu este un simplu compendiu al Istoriei critice…, ci o rescriere a ei, în formã concentratã.

      Polemic faþã de criticii literari care au vorbit despre faptul cã nu se mai pot scrie istorii (de autor) ale literaturii în aceastã epocã (negând, astfel, validitatea Istoriei critice…), Nicolae Manolescu se adreseazã aici „celor care citesc“, îndeosebi copiilor. Înþelegem, fireºte, cã are în vedere spiritul copilãresc, indiferent de vârstã, acela care nu a pierdut curiozitatea, plãcerea ºi bucuria lecturii. Deºi volumul conþine ºi un ductus pedagogic, lesne observabil, profesorul de literaturã, care scoate uneori capul dintre pagini, nu este deloc încruntat sau preþios, ci jovial ºi luminos, ba chiar colocvial ºi ºtrengar. De fapt, Manolescu pare mai degrabã un ghid care ne plimbã printr-o National Gallery a literaturii române (în capitolul dedicat Modernismului existã o secþiune intitulatã Tablou de epocã, iar o subsecþiune, Galerie cu poeþi). Numai cã ghidul are cumul de funcþii, fiind ºi pictor, în prealabil, ºi selecþionerul expoziþiei. Iar marele sãu pariu este tocmai acela de a învinge natura muzealã a trecutului, de a însufleþi tablourile ºi portretele de scriitori ºi de opere. Precizia desenatorului (care taie fãrã milã în corpul biografiilor ºi al scrierilor, reþinând doar esenþialul) se îmbinã cu imaginaþia artistului (cel care adaugã pete atrãgãtoare de culoare) ºi cu ingeniozitatea cãlãuzei critice (deschizãtoare de trasee intertextuale ºi de viziuni palimpsestice). Firul narativ-istoric este subiacent, de altfel, începutul cãrþii semnaleazã intrarea într-o poveste a literaturii (A fost odatã ca niciodatã. Secolele XVI-XVIII), în care autorul dialogheazã frecvent cu alþi critici ºi istorici literari (punându-se de acord sau delimitându-se de opiniile lor) pe marginea „personajelor“ galeriei. Structura acesteia diferã parþial de partajãrile din Istoria criticã…, însã cursul literaturii române rãmâne limpid. Din câteva linii percutante sau dintr-una singurã, portretele literar-psihologice sunt de neuitat. Scriitorii ies din rame, la o împunsãturã a baghetei magice a ghidului, iau cuvântul într-un scurt performance literar, animând sãlile muzeului. Atmosfera e una de sãrbãtoare, deºi contemporanii se vãd mai posaci, intuind parcã nemulþumirea dublurilor din afara galeriei faþã de tratamentul critic neconcesiv al maestrului de ceremonie. Cãlinescian în ce priveºte inventivitatea ºi originalitatea artisticã a formulãrilor, Manolescu devine acut lovinescian prin ideea revizuirilor estetice. Absolut necesare: „fãrã o relecturã criticã, nu existã o viaþã de apoi a operelor“. Se revizuieºte el însuºi la doar câþiva ani de la publicarea Istoriei critice…: îºi ascute verdictele critice, îºi foloseºte mai mult bisturiul în eliminarea pãrþilor ridate ale operelor, cautã oaze de frumuseþe în locuri mai puþin frecventate, încurajeazã urcarea în canon a unor scriitori. Taxeazã prejudecãþi literare (cum ar fi aceea cã tot ce iese din mâna unui mare scriitor e valoros estetic), interpretãri greºite, transformate în cliºee, ironizeazã cultul statuilor. Faþã de Istoria criticã…, mai multe nume sunt „ºterse“, dar apar ºi câteva new entries. Important în discuþie este faptul cã, în principiu, toþi acceptãm subiectivitatea opþiunilor, a gusturilor literare, precum ºi libertatea de opinie (criticã), însã în cazuri concrete cei mai mulþi le uitã, fãcând procese de intenþie. În epilogul cu titlu caragialesc, „Eu sunt cârpaci bãtrân“, Manolescu este deconcertant de sincer: „Sã nu-ºi închipuie cineva cã mã cred infailibil. Am greºit nu o datã. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc cã am fost de fiecare datã în acord cu sensibilitatea ºi cultura mea literarã“. O dovadã în plus de înþelepciune în înþelegerea omenescului, dar ºi a funcþionãrii criticii literare.

       Nicolae Manolescu va rãmâne nemuritor prin cãrþile sale, toate de referinþã, de la Lecturi infidele la Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, de la Contradicþia lui Maiorescu la Sadoveanu sau utopia cãrþii, de la Metamorfozele poeziei la Teme. Probabil cã volumul care îl prezintã cel mai bine pe criticul literar ºi viziunea sa asupra criticii literare este chiar acela al Temelor. Fiindcã principala temã a Temelor o constituie figura spiritului critic. Ele întãresc ºi ilustreazã definiþia memorabilã din Lecturi infidele: „Critica e, aºadar, o lecturã permanentã, care implicã toate lecturile noastre anterioare, reflecþiile, confruntãrile, generalizãrile, o idee despre literaturã – personalitatea noastrã întreagã (…). Dar critica presupune în egalã mãsurã infidelitatea faþã de lecturile anterioare. Nu poþi iubi cu adevãrat o femeie dacã n-ai uitat imaginea celorlalte: nemaifiind niciodatã la prima iubire, eºti de fiecare datã ca la cea dintâi. Critica e condiþionatã de infidelitatea lecturii, este, cu alte cuvinte, o lecturã infidelã“. 
     

     Temele reprezintã, în primul rând, un spaþiu al libertãþii gândirii. Un spaþiu în care gândirea îºi permite ori, mai degrabã, îºi cucereºte luxul disponibilitãþii supreme: al flirtului cu varietatea ideilor, al capriciului de lecturã ºi al versatilitãþii fãþiºe, al hazardului ºi al ipotezelor spectaculoase, al paradoxului ºi al jocului (un iocari serio, fireºte). De aceea, Nicolae Manolescu devine aici mai mult decât un critic. Nu folosesc întâmplãtor formula aceasta, folositã undeva de Lucian Raicu ºi care i se potrivea perfect ºi sieºi. Prin recitirea din unghiuri noi, imprevizibile a unor opere canonice, prin chestionarea adevãrurilor ready-made, prin demontarea unor prejudecãþi ºi cliºee, critice sau de altã naturã, prin revelarea unor analogii surprinzãtoare, prin detectarea contradictoriului, prin aportul confesiv-autobiografic ºi chiar prin unele teme ale Temelor (cititul ºi scrisul, literatura rusã, Proust etc.), Manolescu pare cât se poate de apropiat de Raicu. Însã Manolescu, fiind mai mult decât un critic, nu este niciodatã mai puþin decât un critic. E adevãrat cã, în destule articole ale volumului, textele literare se dovedesc pretexte pentru reflecþia psihologicã, socialã ºi politicã. De parcã autorul, claustrat într-o bibliotecã, fuge mereu cu gândul la lumea de-afarã, cãci fiecare carte cititã îi trezeºte amintirea ei. Îl intereseazã, prin urmare, ºi pe acest cititor nesãþios, ca ºi pe Lucian Raicu, revelaþia existenþialã, sucul vieþii distilat în alambicul livresc, pe scurt, acel dincolo de literaturã. Dar – surprizã! –, pentru Manolescu, dincolo de literaturã e tot literaturã. ªi nu doar fiindcã spune cã îºi „închipuie lumea ca pe o carte“, ci pentru cã lumea însãºi nu are niciun sens (putând fi echivalatã cu neantul) în lipsa interpretãrii – care este, de asemenea, „literaturã“, ca viziune ºi expresie ale unei subiectivitãþi. Viaþa oricui, a lumii, în genere, constituie „dosul unui covor“, cu firele ºi nodurile lui încâlcite, cu imaginea lui haoticã ºi incomprehensibilã, ºi numai interpretarea conteazã, adicã instituirea unei semnificaþii – „desenul din covor“. O metaforã criticã ce incumbã ordinea criticii (nu altceva era „jocul de-a bibliotecarul“ al copilului Manolescu, el semnalând, de timpuriu, „instinctul unei ordini specifice de cãrþi“). ªi dacã numai interpretarea conteazã, interpretantul, la fel de candid ca þâncul ce-ºi întocmea catalogul propriei biblioteci, ar putea exclama precum regele Franþei: „Lumea sunt eu!“. E drept cã borgesianul Manolescu îºi asumã, cu falsã modestie, condiþia de „simplu“ (ghilimetizarea cuvântului îmi aparþine) „comentator de lumi, reale sau imaginare, un parazit util al creaþiei, umbra ei indispensabilã (cãci îi ia mãsura)“. Pluseazã, apoi, în sensul umilitãþii condiþiei hermeneutului, caracterizându-l pe Borges: „Este cel mai mare eseist ºi critic literar din lume în aceastã a doua parte a secolului XX. Nu vã amãgiþi: ficþiunile lui, povestirile lui nu sunt decât eseuri, comentarii. Nu e dumnezeu, e un umil filolog, care descifreazã cartea de nisip a vieþii“. Dar tot Manolescu, într-un text pseudo-dialogal ºi maieutic, în care aspirã sã ajungã la esenþa criticii literare, sugereazã cã, în absenþa criticului, opera nu existã. În ciuda aparentului paradox, comentatorul/ criticul rãmâne, de fapt, adevãratul dumnezeu (al lumii ºi al literaturii): „Ce este criticul, în faþa operelor impenetrabile, dacã nu un alt Borges încercând sã dea viaþã lui Averroes? Opera nu existã decât dacã criticul se proiecteazã în ea ºi, în acelaºi timp, ca sã fie critic, trebuie sã existe o operã în care sã se poatã proiecta.// Critica nu e simplã cãutare: ea presupune, deopotrivã cu încredinþarea cã niciun rãspuns precis nu se va gãsi vreodatã la apelul operei, puterea de a merge pânã la capãtul fãrã capãt al cãutãrii. «În clipa în care încetez a mai crede în el – îºi încheie Borges povestirea – Averroes dispare»“. De aceea, Manolescu nu ascunde cã, în criticã, nu-l încântã atât erudiþia, cât originalitatea interpretãrii, a ideilor. La limitã, ideea criticã ingenioasã poate „inventa“ chiar ºi documentul de istorie literarã: „Trebuie sã ºtii sã ºi visezi pe marginea foii albe, nu numai s-o îndeºi de semne corecte ºi care decurg fatal unele din altele, trebuie sã ai curajul sã te încredinþezi, mãcar din când în când, inspiraþiei de moment, chiar dacã ea pare sã-þi conducã paºii într-o direcþie primejdioasã“.

       Nicolae Manolescu a fost, poate înainte de orice, un Profesor remarcabil. Deºi scrisul lui nu e atins de pedanterie sau didacticism, profesorul vãdeºte marota limpezimii ºi a acurateþei discursului, care are la bazã, ca o condiþie sine qua non, claritatea gândirii: „ajunge sã gândeºti limpede ca sã te exprimi la fel“. Graþie acestei griji pentru inteligibilitatea scrisului, textele lui Manolescu au rigoarea unor demonstraþii matematice: la înlãnþuirea logicã a argumentelor se adaugã exprimarea precisã, nealambicatã, fãrã arcane semantice, în care frazele se succed armonios, cu elansãri pregãtitoare ºi tãieturi ferme punctând esenþialul comunicãrii. Însã acest stil al luminiºului comunicaþional nu exclude, cum bine ºtim, nici expresivitatea formulãrilor, ºi nici plasticitatea metaforicã. Revenind la postura de profesor, rememorarea unei amintiri din copilãrie, pe lângã faptul cã e hazlie, vãdeºte înclinaþia lui Manolescu de „învãþãtor“ precoce: „în clasele primare fiind, îi dãdeam un soi de meditaþii benevole (ºi, de altfel, nesolicitate) fratelui meu cu aproape trei ani mai mic, în vreme ce el, aºezat pe un scaun, începea sã se deprindã cu viitoarele lui ore de ºcoalã. De aceea, probabil, întrebat de unul ori altul ce fac eu, rãspundea pe limba lui de copil: «nenea chie». Vezi bine, nenea, adicã eu, scria, dar nu pentru sine, ci pentru elevul pe care ºi-l alesese“. Profesorul ºi cronicarul literar refugiat în Teme livreazã mai puþin informaþii, cãci miza eseurilor rezidã în antrenamentul minþii: a sa ºi a altora. Ba, mai mult, profesorul învaþã continuu, cãci moare de curiozitate sã ºtie „totul“ („am visat, în secret, la competenþa aproape universalã a unui Leonardo“). S-ar zice cã profesorul are, de fapt, nostalgia Maestrului virtual. Pe deasupra, Temele „umanizeazã“ figura manolescianã, smulgând, la un moment dat (moment de sinceritate pateticã), masca olimpianã a seninãtãþii imperturbabile a criticului imbatabil: „Iatã, îmi pun pe obraz masca pe care o port totdeauna când tai ºi spânzur. Cât de bine îmi ascunde ea, masca mea impasibilã, care nu mã trãdeazã, teama, ezitãrile, scrupulele! Pot s-o ºi scot când nu mã vede nimeni, ca sã-mi dezmorþesc puþin spiritul. Dar pe cealaltã, haina înveninatã a îndoielii pe care o port mereu pe dedesubt, blestemat sã ard de viu în ea, pe aceea când o voi lepãda, când o voi lepãda?“. 

            Nicolae Manolescu avea o personalitate carismaticã, vibrantã. A fost conducãtor de cenaclu, formator al tinerilor, lider al scriitorilor. Dar cei care l-au cunoscut în contexte informale ºi-l vor aminti ºi ca bon viveur, spirit hâtru, povestaº captivant. Din cãrþile sale vom reþine „lecþia umanismului” clasic, iar din întâlnirile cu omul concret, o „lecþie de umanitate” luminoasã.