Săptămâna nebunilor, publicat în 1981, după scandalul plagiatului cu Incognito, nu a avut o receptare prea bună din partea criticii mainstream. Nici azi, romanul nu a fost reabilitat, întrucât „decesul moral al autorului lui“ (Negrici, 2008: 97) atârnă încă destul de greu în balanţa judecăţilor critice, mai greu decât dispariţia fizică a omului Eugen Barbu.

Eugen Negrici, în Iluziile literaturii române, o radiografie a coruperii esteticului de factori extra-estetici, nu se sfieşte să-l declare o „excepţională monografie a agoniei şi a golului“ (Negrici, 2008: 97). Ne putem însă gândi că, în cazul altor critici şi istorici literari, nu doar prejudecăţile faţă de autor determină subestimarea Săptămânii nebunilor, ci şi o diferenţă de gust estetic. Epicul debil, erotismul cam vulgar-clişeistic şi barochismul cărţii nu sunt trăsături menite să încânte spiritele predoponderent clasiciste. Dincolo de inadvertenţele istorice şi lingvistice sau de deficienţele compoziţionale, semnalate încă de la apariţie, romanul rămâne exponenţial pentru descrierea unui arhetip degradat: Bizanţul crepuscular.

Săptămâna nebunilor se deschide cu un motto din Moartea Bizanţului de Palamas şi se încheie, tezist, cu o meditaţie despre cauzele morţii acestei lumi:

„Prinţii şi apostolii lui Dumnezeu trădaseră biserica care devenise mireasă; spiritul hoardei o ardea pe la poale, setea de îmbogăţire, megalomania, teatralitatea, corupţia, mormintele faraonice, turnurile strălucite, cavourile grandioase cât nişte temple, orgoliul lor neruşinat. Peste chipul Christului militar la care Romaica visase se aşternuse fardul; biserica lor devenise o curvă; fildeş şi japsuri, ghirlande de diamant, pixide şi urne de porfir pentru aghiasmă în locul vaselor de milă din lut; ferecături de aur, talere, patere, juvaere, jumalţ cloasonat, marmură şi ornament policrom, câtă zădărnicie! Paoni şi flori în locul spinilor; parfume în locul mirosului de sânge, pietrei şi deşertului îi luaseră loc grădinile trufaşe, carnavalurile în care se juca Răstignirea cu actori beţi; encomiaştii emfatici, argintul şi trufia, imnografii fără ruşine, poeţii liturgici ce se îmbătau în altare; patriarşii Răsăritului alături de Împăraţi doripurtaţi în carul triumfal, cântând: «Doamne, da nobis abundaciam, Adorna», cursele de cai, hippomachia, cei aruncaţi în rheuma, cei scurtaţi de limbă ca să nu spuie adevărul; gâtuiţii de sub arcadele Augusteonului, luptătorii suiţi pe măgari cu faţa spre coada asinilor; Origene ruinând Bizanţul cu predicile sale, toată melopeea dulceagă a Răsăritului care voia să mute Roma la Constantinopole, o mie de ani de curgere a sângelui în spatele Răstignitului, Magnaura, Hebdomul, Blacherna clădite pe sărăcia lui Hristos… Unde greşiseră învăţătorii lui ce-l împinsese să trădeze, să risipească banii Eteriei, să trăiască cu spaima ucigaşă de Trimis, care tot nu sosise, şi căruia avea să-i scape, pentru că avea să moară, murise, murise…“ (Barbu, 2006: 389-390).

Meditaţia, care este mai degrabă o diatribă, aparţine muribundului Hrisant Hrisoscelu, boier de origine fanariotă, protagonistul romanului. Hrisant, idealistul care credea în restauraţia bizantină, căzuse în capcana unei femme fatale, Herula Lucrezia Vimercatti, şi cheltuise la Veneţia propriile resurse şi banii „Mişcării“ antiotomane. Ruinat financiar şi sufleteşte de o dragoste mătrăgună, de o „femeie venită de cine ştie unde, din bordelurile cairote, ori din Levantul puturos“ (Barbu, 2006: 15), anti-eroul se reîntoarce în capitala Valahiei şi răspândeşte zvonul că va organiza un carnaval nemaipomenit, o „Săptămână a nebunilor“. Căzut în stenahorie, pe care o alimentează cu opiacee, se stinge însă lent, odată cu risipirea ultimelor rămăşiţe de avere şi a fantasmei marii sărbători ce înfierbântase pentru o vreme minţile protipendadei bucureştene. Ultimul gând al lui Hrisant Hrisoscelu este, deopotrivă, o elegie a Bizanţului şi o filipică împotriva celor care au deturnat „adevăratul” spirit al Răsăritului creştin. Macularea acestui arhetip sacru s-a produs din cauza dorinţei de a-l transforma într-o a doua Romă. Roma este, în viziunea personajului, emblema opulenţei şi a corupţiei imperiale, a dezmăţului păgân şi a carnavalescului. Prin invocarea filosofului neoplatonician Origene, tarele Romei se unesc aici cu acelea ale Greciei antice. Moştenirea antichităţii greco-latine devine, astfel, virusul care îmbolnăveşte spiritualitatea creştină originară, caracterizată prin autenticitate, ascetism, simplitate, umilitate, vigoare războinică, sacrificiu. Această imagine sintetică a Bizanţului degradat, care apare la final, este, de fapt, reduplicată în ansamblul romanului, după principiul oglinzilor reflectante sau al punerii în abis. Avatarurile decadenţei bizantine, reflexiile lumii desacralizate şi carnavaleşti sunt reprezentate de oraşele în care a locuit Hrisant: Veneţia şi Bucureştiul secolului al XVIII-lea. Alegerea pare de la sine înţeleasă: Veneţia este toposul simbolic al carnavalului şi al scufundării progresive, iar Bucureştiul, al fanariotismului, cu toate stigmatele lui. La o cercetare mai aprofundată, vom descoperi însă şi alte motive ale aducerii Veneţiei în Săptămâna nebunilor, iar acestea ţin de meandrele istoriei.

De-a lungul Evului Mediu, între latinii veneţieni şi bizantini au existat relaţii economice strânse, dar şi momente conflictuale. Veneţienii, care aveau o flotă puternică, au fost de multe ori aliaţi ai Imperiului Bizantin, iar ajutorul lor era recompensat cu reducerea taxelor comerciale.

Pentru că l-au sprijinit la eliberarea dinspre mare a Lyrrachium-ului, veneţienii au primit, în 1082, din partea împăratului Alexios I Comnenul, cele mai mari privilegii: stipendii financiare, eliminareataxelor, dreptul de a se aşeza într-un cartier al Constantinopolului (acesta a fost pe ţărmul Cornului de Aur). Tratatul încheiat cu veneţienii le aducea acestora beneficii uriaşe în comerţul mediteranean, dar imperiul deschidea astfel o breşă în sistemul său economic, fiindcă alţi împăraţi vor acorda facilităţi asemănătoare negustorilor din Pisa şi Genova. Împăratul Ioan II Comnenul a refuzat să reînnoiască tratatul, ceea ce a dus la izbucnirea unui conflict (1122-1126), încheiat cu păstrarea de către veneţieni a privilegiilor. În vremea lui Manuel I, alianţa cu veneţienii împotriva normanzilor nu funcţionează bine (aceştia urmărindu-şi propriile interese în Dalmaţia), motiv pentru care împăratul apelează la ajutorul genovezilor, care vor primi, ulterior, aceleaşi drepturi în imperiu: un cartier comercial vecin cu cel al veneţienilor. Veneţienii îi atacă pe genovezi cu pietre. Puşi de împărat să le plătească despăgubiri, veneţienii îl tratează cu aroganţă. În 12 martie 1171, la ordinal lui Manuel I, sunt arestaţi toţi veneţienii din imperiu, iar proprietăţile le sunt confiscate. Se pare însă că prigoana veneţienilor mai avea şi alte cauze. Antipatia personală a împăratului faţă de veneţieni avea la origine un incident din 1149, când bizantinii luptau pentru recuperarea insulei Corfu de la normanzii din sudul Italiei. La un moment dat, are loc, în piaţa oraşului asediat, o încăierare între bizantini şi veneţieni, care erau aliaţii lor: „Veneţienii au ieşit bătuţi din învălmăşeală şi s-au retras pe navele lor, dar s-au răzbunat remorcând galera imperială. Sub punte au găsit veşminte purpurii şi o coroană, cu care l-au împodobit pe un African şi apoi l-au aclamat în batjocură, ca pe un împărat. Toată scena s-a desfăşurat de faţă cu bizantinii şi împăratul lor rămaşi pe mal, iar Manuel a considerat această parodie o insultă de moarte, nu numai la adresa rangului, ci şi a tenului său măsliniu“ (Harris, 2016: 292). Afrontul nu a fost uitat, dovadă episodul din 1171, însă urmaşii lui Manuel i-au repus în drepturi pe veneţieni.

Cea mai importantă criză a relaţiilor bizantino-veneţiene a avut loc în timpul cruciadei a IV-a. Cruciaţii au încheiat un acord cu Veneţia, care prevedea construirea unei flote uriaşe (pentru transportul a 33500 de cruciaţi şi a 4500 de cai de cealaltă parte a Mediteranei), în schimbul a 85000 de mărci de argint. Numai că nota de plată către Veneţia nu a putut fi achitată, iar cruciaţii nu s-au coordonat pentru îmbarcarea simultană din portul veneţian. Dogele octogenar Enrico Dandolo a negociat reducerea datoriei, dacă mai întâi cruciaţii vor ajuta Veneţia să-şi învingă duşmanii. Astfel, cea de-a IV-a cruciadă a deviat de la drumul către Ţara Sfântă. Expediţia a jefuit mai întâi oraşul creştin Zara, rivalul politic şi economic al Veneţiei, apoi, având în vedere lipsa de fermitate a papei Inocenţiu (care a dispus excomunicări, dar şi iertări), s-a îndreptat către Constantinopol.

Istoricii scriu despre faptul că s-a invocat o aşa-zisă cauză dreaptă pentru a justifica această decizie surprinzătoare, străină de obiectivele cruciadelor: „reinstaurarea de către cruciaţi a monarhului «legitim» al Bizanţului, prinţul Alexios Angelos (fiul răposatului împărat Isaac al II-lea Angelos), care urma să achite ulterior datoria către Veneţia şi să finanţeze un atac asupra Orientului Apropiat musulman“ (Asbridge, 2018: 375). În plus, principele „mai promisese ca după recucerirea Ierusalimului să întreţină o armată pentru apărarea oraşului şi să pună capăt schismei dintre Biserici“ (Harris, 2016: 303). Adevăratul motiv al dogelui ar fi fost însă obţinerea de către Veneţia a supremaţiei comerciale în Marea Mediterană, în calea căreia grecii erau un obstacol. Pe 12 aprilie 1204 începe urgia, cea mai neagră pagină din istoria cruciadelor. Încălcându-şi jurămintele, cavalerii occidentali au pătruns în capitala imperială şi „timp de trei zile au supus populaţia creştină la acte de violenţă, violuri şi tâlhării“. Au fost furate din Constantinopol relicve sfinte, precum Coroana de spini şi capul Sfântului Ioan Botezătorul, dar şi celebrul grup statuar din bronz, reprezentând patru cai, expediat la Veneţia şi instalat deasupra intrării în basilica San Marco (unde se aflau şi moaştele Sfântului Marcu, de asemenea furate de negustorii veneţieni din Alexandria, în 828). Trupele celei de-a IV-a cruciade nu s-au mai îndreptat către Palestina, rămânând în Constantinopol, unde au încercat să pună bazele unui nou imperiu latin, Romania: „Imitând obiceiul bizantin, primul său suveran, Balduin, conte de Flandra, a îmbrăcat robele bogat împodobite cu giuvaeruri ale conducătorului imperial pe 16 mai 1204 şi a fost uns împărat în monumentala bazilică Sfânta Sofia – centru spiritual al creştinătăţii ortodoxe greceşti. Dincolo de strâmtoarea Bosfor, în Asia Mică, supravieţuitorii aristocraţiei greceşti şi-au fondat propriul imperiu în exil, la Niceea, aşteptând momentul răzbunării“ (Asbridge, 2018: 376). Schisma dintre papalitate şi bizantinii ortodocşi a devenit, de-acum, ireversibilă.

Deşi originile carnavalului se pierd în negura timpului, având la bază ritualuri dedicate zeului Osiris, în Egiptul de dinaintea erei noastre, popularitatea lui se datorează antichităţii greco-romane, prin Marile Dionisii şi prin Saturnalii. Termenul ca atare vine din latină, carnem levare, şi însemna renunţarea la carne, pe perioada postului de Paşti. La greci, sărbătorile orgiastice de primăvară erau închinate zeului Dionysos, zeul vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi al fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Saturnaliile romane, care se ţineau în preajma solstiţiului de iarnă, îl onorau pe Saturn, patronul muncilor agricole şi al roadelor pământului. În lumea italică, Saturnaliile reprezintă întâia expresie a carnavalului, întrucât la această sărbătoare se suspendau legile şi normele sociale, se proclama temporar egalitatea în drepturi şi li se permitea sclavilor să ia, aparent, locul stăpânilor, fără a fi pedepsiţi: „carnavalul celebra eliberarea temporară a omului de sub puterea adevărului dominant şi al orânduirii existente, suspendarea tuturor relaţiilor, privilegiilor, normelor şi interdicţiilor ierarhice. Carnavalul era adevărata sărbătoare a timpului, sărbătoarea devenirii, a schimbărilor şi înnoirilor, ostilă eternizării, împlinirii şi sfârşitului. El privea către un viitor mereu deschis“ (Bahtin, 1974: 18).

Pentru Hrisant Hrisoscelu, viitorul va fi (un) gol. Episodul sărbătorii Redentore, desfăşurat în largul lagunei, arată o primă metamorfoză a sacrului în bufonerie. Il Redentore este o biserică votivă de pe insula Giudecca, ridicată în secolul al XVI-lea, ca mulţumire pentru scăparea oraşului de ciumă. Festa del Redentore, Sărbătoarea Mântuitorului, devine aici un spectacol funerar lugubru, cu marionete din Commedia dell’arte. Hrisant gândeşte că-i o sărbătoare a morţilor, cu lumini ieşite din adâncuri, „acel cimitir de apă se pregătea de o imensă resurecţie a înecaţilor“. Cortegii funerare din „gondole tragice“, „cu coşciuge uriaşe, acoperite cu mormane de flori“ (Barbu, 2006: 111), se îndreaptă spre insula San Michele. Numai că această punere în scenă, iniţial solemnă, capătă aspectul unei „chermeze vesele“ (Barbu, 2006: 112), cu răcnete şi schelete plutind în aer ca artificiile, într-o „amarnică bufonerie“. „Vanităţile, nişte marionete, femei cu părul roşu ca peruca Herulei Lucrezia Vimercatti“, alergau pe mare „cu rochiile multicolore, cârpite, cu trenele vânate de laţuri“, iar printre ţipetele de spaimă se auzea „o sbatere de aripi ale unor schelete zburătoare care alergau de la un catarg la altul, maşini teatrale în care se aflau adevăraţii acrobaţi ai serbării“ (Barbu, 2006: 113). Venirea dimineţii scoate la vedere amăgirea din spatele „ciudatei mascara“, aţele şi paravanele minciunii din „balamucul nocturn“ (Barbu, 2006: 114).

În amintirile lui Hrisant apar şi secvenţe ale Carnavalului de la Veneţia, în care măcelarii şi fierarii se amestecau cu ambasadorii, iar putanele de pe Fondamenta, cu şoldurile unduitoare, cu aristocratele. Piaţa San Marco era plină de nimfe, păstori calabrezi, astrologi, cabalişti, gură-cască: „Cei mai mulţi se înghesuiau în jurul unui stâlp deasupra căruia ardea o roată de flăcări sub care Ercole îşi încerca forţele îmbrăcat într-un tricou vărgat, ridicând haltere false, cu aerul că e distrus de greutatea lor, asudând, gemând şi, în cele din urmă, smulgând ropotele de aplauze ale curioşilor. Pe o sârmă dansa o fată slabă, palidă cu o umbrella roşie în stânga, abia ţinându-şi echilibrul şi ajutându-se cu braţul celălalt; mulţimea o ironiza (…); Pantalone, regale Carnavalului, împărţea pungi cu nimicuri şi vorbe de duh în dreapta şi-n stânga, făcându-şi loc cu ajutorul unui lung baston cu care despărţea grupurile ce-l împiedicau să treacă“ (Barbu, 2006: 199). Nu lipseşte spectacolul cu marionete, în care Pulcinella şi Arlechino, Turcul şi soldatul se fugăreau caraghios în faţa unei perdele albe şi băteau nişte tobe mici, spre amuzamentul copiilor. Tombolă cu surprize, confetti, artificii, balon aerostatic, vânzători ambulanţi. Carnavalul descris aici pare mai degrabă un bâlci ordinar.

Sărăcit, şicanat de creditori, dispreţuit de Herula Lucrezia, femeia pierzaniei sale, înainte de a părăsi Cetatea Dogilor, Hrisant, provocat de grecoaică, are orgoliul de a mai da o ultimă petrecere de pomină. Dar niciunul dintre invitaţi nu vine. Rătăcind prin oraşul pustiu, după miezul nopţii, întâlneşte o trupă de circ şi îi invită pe saltimbanci la festinul din palatul Caragua, ca răzbunare inutilă pe Herula Lucrezia şi pe comilitonii săi. Inutilă, dar plină de semnificaţii. Patroana circului, Mama Margheritta, îşi face apariţia „într-o rochie verde, stropită cu paiete, cu o mare diademă de pietre false aşezată peste părul negru, strâns într-un coc uriaş. Pe braţele arse de soare jucau câteva brăţări de tablă, zăngănind la fiecare mişcare. Avea şolduri apocaliptice; părea că mişcă un munte de untură“. În urma ei merge Gerelemo, „care purta sub braţ o biciuşcă de piele, îmbrăcat într-un frac lustruit de vreme“, purta joben, mănuşi de bumbac şi „se pudrase gros, femeieşte“. Un ucenic căra după el un coş cu porumbei şi o cutie cu sculele şi bachetele lui. Ceilalţi subalterni, în tricouri şi pantaloni decoloraţi de prea mult spălat, dar „cu aer cuvios, de gentlemani“, duc un şarpe boa şi nişte maimuţe, „şi ele îmbrăcate în costume de circ, nişte veste roşii şi albastre ce le dădea un aer şoltic, pus pe rele“ (Barbu, 2006: 363). Sub bagheta maestrei de ceremonii, Matracuca Margheritta, se desfăşoară un spectacol funambulesc şi alegoric, din care nu lipseşte „Pantomima Veneciei“. În recuzită se găsesc, pe lângă marionete, „două borcane cu fetuşi în spirt, o bufniţă împăiată, câteva fosile şi un clavecin ocular“ (Barbu, 2006: 364). Reprezentaţia sfârşeşte cu un fel de Judecată de Apoi, în timp ce Melchiore, „urangutanul, cu capul lui senil, mesteca o halcă de carne“ (Barbu, 2006: 369). Urmează un ospăţ sardanapalic, în care saltimbancii şi maimuţele se înfruptă ţărăneşte şi sălbatic din rafinatele sortimente culinare, pregătite pentru fanţii şi curtezanele Veneţiei. Vinul curge, toţi se îmbată, se pupă şi dansează, spărgând vesela de Murano, devastând palatul şi băgând prin buzunare argintăria. Melchiore se prăbuşeşte cu capul în propria-i vărsătură, iar maimuţele femele probează rochiile, pălăriile şi perlele Herulei Lucrezia. Când soseşte pe neaşteptate Christo Hrisoverghi, prietenul lui Hrisant, acesta îi prezintă saltimbancii cu numele invitaţilor: „uite-o pe Herula Lucrezia Vimercatti, vara ta, şi o arăta pe Mama Margheritta, care se strâmba cu limba scoasă la el; dumnealui e marchizul Mazzacoratti, făcuse un semn cu capul spre Tassini; nu lipseşte baronul Campagno şi, aici, alături, e chiar ducele Corigliano, în costum de atlet de circ“. (Barbu, 2006: 376). Carnavalul degenerează într-o încăierare generală pentru ducaţii de aur falşi, găsiţi în lăzile arăbeşti. Deghizament, profanare, trivializare – acestea sunt trăsăturile carnavalescului. Însă în scena de faţă, grotescă, ele au tocmai rolul de a demasca, de a arăta lipsa de consistenţă morală şi de măreţie aristocratică a amicilor veneţieni ai lui Hrisant.

Bucureştiul din vremea lui Hrisant este oraşul cafelelor şi ciubucelor orientale, al cumpărării tronului la Stambul şi al caftanelor, al jocurilor de cărţi şi al echitaţiei din Parcul Herăstrău, al doicilor nemţeşti şi franceze, al nunţilor ce ţin o săptămână şi al verilor cu mirosuri fetide, al crailor de cafenea îmbrăcaţi după moda europeană, al „mozaviriilor“ şi al surghiunurilor, al bârfelor şi al zvonurilor, al trădărilor şi al intrigilor politice, al cadourilor, al linguşirilor şi al heretisirilor, al „zamparalâcurilor“ şi al parfumurilor grele, al robilor ţigani şi al „ghenealoghionului“, al tălăniţelor podărese şi al femeilor de neam destrăbălate: „scârnava“ Bella Cantacuzen, fugită cu un amorez în Englitera (Barbu, 2006: 26), pocăita călugărită Elisafta Cupărescu, nesăţioasa Catrina Russet, care practica şi zoofilia (cu câinii), adulterina şi focoasa Neranţula Mavrodin şi multe alte „curve de rang“ (Barbu, 2006: 55); al jurnalelor venite din Occident şi al mazilirilor de domni din „oala dracului“ (Barbu, 2006: 35), al derizoriilor rivalităţi între boierii ţării şi al ţiitoarelor spioane, al ciocoilor şi al birurilor, al falsificatorilor de bani şi al hoţiilor, al ciumei şi al jafurilor pasvangiilor din Vidin, al călugărului nebun Teodat „pularnicul“ din Dealul Mitropoliei, un fel de Rasputin valah, al popilor beţivi şi al lăutarilor, al lihtisului, dar şi al zarvei balcanice. „Un puturos oraş de Orient“ (Barbu, 2006: 99), „prăfos, fără identitate“ (Barbu, 2006: 141), care începe să privească spre Apus.

Nu doar Veneţia, ci şi Bucureştiul fanariot, „un fund de lume“ (Barbu, 2006: 126), este un oraş al aparenţelor, al colportajului şi al minciunilor. Al formelor fără fond, cu notoria sintagmă maioresciană. Pentru a-şi hrăni faima, beizadeaua ruinată oferă damelor giuvaericale false şi lansează ştirea organizării unei mari paranghelii, cu gândul răzbunării. „Săptămăna nebunilor“, carnavalul ca la Urbino, pe care Hrisant ar vrea să-l transpună în capitala Valahiei, avea o oarecare tradiţie autohtonă în spectacolele cu măşti şi travesti de la Mogoşoaia, din vremea spurcatului Hangerly, mai apoi decapitat şi mâncat de câini (un astfel de spectacol era descris în Princepele, în capitolul Sabatul). Hrisant îi povesteşte Neranţulei Mavrodin cum va comanda costume de bal, cum va pune fântâni arteziene cu jocuri de apă, „cum va pietrui aleile cu pietriş alb şi va aduce apoi de la moşiile lui şi va risipi efebi de marmoră sub copaci, ca în grădinile italiene, şi cum vor cânta musicile pretutindeni şi bărbaţii se vor îmbrăca în Frunze şi vor fugări fetele prin tufişuri şi, Doamne, ce va mai fi, şapte zile şi şapte nopţi, dacă nu patruzeci (…). Şi-n mijlocul acelei grădini peste care ningea în noaptea ce trecuse, o să sape un lac mare pe care o să plutească feluci şi caice şi un galion încărcat cu flori, atunci aduse de la sere, taman de la Braşov (…). Şi toate crengile copacilor vor fi împodobite cu mascaroni şi va începe carnavalul, cel mai mare carnaval pe care l-au ştiut vreodată Bucurescii“ (Barbu, 2006: 39), cu serpentine şi confetti, pocnitori şi artificii, iar boieroaicele şi ţiitoarele domneşti vor sărăci în nebunia de a-şi comanda cele mai scumpe bijuterii, cele mai luxoase toalete şi caleşti.

Grandiosul carnaval „Săptămâna nebunilor“ va rămâne un vis al narcotizatului Hrisant, însă Bucureştiul are şi alte mici carnavaluri, ceva mai balcanice. Pânzarul Carabet o ia de nevastă pe Caliţa lui Cuscungachi, dar la nuntă, după miezul nopţii, mirele „i-a găsit uşa spartă“. De necaz că a fost făcut de ruşine, o bate şi o batjocoreşte ca pe o femeie uşoară, apoi culege o prostituată din târg şi-o pune să joace rolul miresei: „Scandal, bătaie, sânge a făcut-o. Au ruşinat-o, au pus-o pe mătură ca pe o curvană, cu rudele lui, că are cinci fraţi, cum ştii, a plâns; mirele cât era el de înalt şi cocorat, de năduf au chemat pe Arghira de la Podul de pământ şi-a îmbrăcat-o în mireasă, a umplut-o de bani şi-au petrecut trei zile“ (Barbu, 2006: 328). Lumea „răsturnată“ este imaginea tipică a carnavalului.

Atât Veneţia, cât şi Bucureştiul din Săptămâna nebunilor sunt cópii ale Bizanţului crepuscular. Lumi în descompunere, putrede, otrăvite, alternând somnolenţa agonică şi apocalipsa veselă, carnavalescă.

Asbridge, Thomas, 2018. Cruciadele. Istoria războiului pentru eliberarea Pământului Sfânt, Traducere de Cornelia Dumitru şi Miruna Andriescu. Iaşi: Editura Polirom.

Bahtin, Mihail, 1974. François Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi Renaştere, În româneşte de S. Recevschi. Bucureşti: Editura Univers, Bucureşti.

Barbu, Eugen, 2006. Opere, I-II. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii, repere critice de Mihai Ungheanu, Prefaţă de Eugen Simion. Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic.

Barbu, Eugen, 2006. Săptămâna nebunilor, în Opere, I-II. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii, repere critice de Mihai Ungheanu, Prefaţă de Eugen Simion. Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic.

Harris, Jonathan, 2016. Bizanţ. O lume pierdută, ediţia a II-a revizuită, traducere din limba engleză de Mihai Miroiu. Bucureşti: Editura Baroque Books & Arts.

Kernbach, Victor, 1989. Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Manolescu, Nicolae, 2008. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti: Editura Paralela 45.

Negrici, Eugen, 2003. Literatura română sub comunism. Proza. Colecţia „Cartea fundamentală“, Bucureşti: Editura Fundaţiei Pro.

Negrici, Eugen, 2008. Iluziile literaturii române. Bucureşti: Editura Cartea Românească.

Simion, Eugen, 1978. Scriitori români de azi, I. Ediţia a doua, revăzută şi completată. Bucureşti: Cartea Românească.

***, 2004. Dicţionarul general al literaturii române, I (A/B). Coordonator: Eugen Simion. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.