Metafizica detectivului Marlowe s-a născut, ca şi Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen, plecând de la eseurile publicate în revista Idei în dialog, deşi Mircea Mihăieş se declară un vechi admirator al lui Raymond Chandler. Cartea, documentată şi riguros arhitecturată, demonstrează, o dată în plus, că maestrul prozei hard-boiled a transgresat genul policier, subsumat literaturii de consum şi destinat, aproape exclusiv, entertainment-ului. Criticul formulează limpede această „teză“, pe care o va argumenta printr-o analiză detaliată şi minuţioasă a celor şapte romane chandleriene: „Ţinta lui Raymond Chandler trebuie căutată dincolo de obişnuitele scopuri ale romanului poliţist – divertismentul şi, eventual, încercarea de a preda o lecţie morală. Ţinta lui e metafizică. Ea vizează teme abstracte precum singurătatea, deziluzia, zădărnicia, eşecul, urâtul, criza, degenerescenţa, plictisul, oroarea, alienarea, căderea, opacitatea, revolta, frica. În raport cu ele, detectivul Marlowe e un «investigator» al nevăzutelor şi nu al aparenţelor nemilosului univers tentacular“. Pentru că aspira la onorabilitatea literară şi contaminat, probabil, şi de experimentele moderniste ale vremii (Virginia Woolf, James Joyce), Raymond Chandler a revoluţionat structura şi scriitura romanului poliţist clasic, mutând accentul de pe enigmă pe atmosferă şi personaje. Philip Marlowe „nu este doar un agent privat (în sensul detectivistic al cuvântului), ci şi un agent dizolvant“ al prozei detectivistice tradiţionale. Reconstituind „geneza“ eroului-fetiş al scriitorului (avatarii din povestirile pulp ale lui Chandler, modelul detectivului „dur“ al povestirii hard-boiled, ivit la începutul anilor ’20, proiecţia literară a unor trăsături personale ale autorului, spiritul lumii americane din perioada Marii Depresiuni), Mircea Mihăieş subliniază faptul că Philip Marlowe reprezintă „un produs al polemicii necruţătoare cu figurile emblematice ale literaturii poliţiste de până la el“ (Sherlock Holmes, Hercule Poirot sau Sam Spade din Şoimul maltez al lui Dashiell Hammett). Duritatea restrânsă la nivelul limbajului, plasarea personajului în situaţii dezavantajoase, surprinderea momentelor de slăbiciune, descurajare şi neputinţă par să-l sortească mai degrabă posturii de victimă decât de erou. Chiar dacă în cele din urmă Marlowe triumfă asupra adversarilor, esenţială rămâne reforma pe care o aplică Chandler tipului tradiţional al prozei poliţiste: „umanizarea“, dez-eroizarea, renunţarea la masca infailibilităţii detectivului.

Ipoteza filiaţiei cavaleresc-romantice a detectivului Marlowe (sugerată de textele teoretice ale lui Chandler şi impusă de studiul din 1963 al lui Philip Durham) reţine cu deosebire atenţia criticului. Mircea Mihăieş urmăreşte, cu subtilitate analitică, atât modul în care personajul se ataşează modelului etic al literaturii medievale, cavalerul rătăcitor, „fără pată şi prihană“, pornit în căutarea Adevărului, cât şi elementele ce trădează prototipul. Fără să aibă origini aristocratice, eroul poartă pecetea nobleţei spirituale, apărând, într-o lume lipsită de orice urmă de cavalerism, codul onoarei, valoare supremă, ţintă eminamente abstractă. Admiraţia monografistului nu eludează aici accentul critic: „O doză de idealism romantic n-a dăunat niciodată literaturii. Prin Philip Marlowe, autorul s-a îngrijit să pună în pagină chiar mai mult decât era suficient“. Confruntat cu primejdiile concrete ale civilizaţiei moderne (asasini, politicieni corupţi, poliţişti incapabili şi brutali), personajul se regăseşte întrucâtva în ipostazele caracteristice literaturii cavalereşti, însă el „nu ilustrează nici pe departe categoria binefăcătorului universal“. În primul rând, pentru că singuraticul Philip Marlowe nu are deloc energetismul şi entuziasmul servitorului medieval al Binelui şi al Doamnei Ideale. Ocupaţiile sale favorite sunt fumatul şi consumul de spirtoase (sau jocul de şah de unul singur) şi mai mult forţa împrejurărilor îl aduce în vâltorile aventurii justiţiare. Structura interioară a detectivului ţine mai degrabă de paradigma romantismului crepuscular sau a literaturii decadente: „un contemplativ, prea puţin doritor să se amestece în treburile lumii. Simţi, de la primele pagini, vaga nesiguranţă a celui obişnuit să piardă: un mare dezamăgit, un idealist ale cărui teorii au fost infirmate de viaţă. Refugiul în alcool, brutalitatea replicilor şi lipsa de entuziasm exhibată cu brutalitate îl plasează în categoria inadaptabililor. Într-un alt secol, ar fi suferit, cu siguranţă, de spleen, boala celor loviţi de mal du sičcle. Marlowe îşi confecţionează, de fapt, o carapace de ursuzenie şi cinism pentru a-şi proteja vulnerabilitatea“.

Analizând romanele lui Chandler în ordine cronologică (Septet de ticăloşi), Mircea Mihăieş construieşte şi un „Bildungsroman“ critic al personajului. Evoluţia prozei la nivelul expresiei artistice şi progresiva îndepărtare de canoanele genului policier coincid cu o „involuţie“ a detectivului, care se scufundă tot mai adânc în plasa obsesiilor, a slăbiciunilor şi a nevrozelor. Rezolvarea cazurilor nu anulează acumularea decepţiilor, sentimentul de inutilitate, lipsa de speranţă vizavi de un univers căzut pradă unui rău inepuizabil prin puterea lui de regenerare. Chiar dacă formal Marlowe iese învingător din toate confruntările, el este un beautiful loser, semnul final al eşecului fiind, aşa cum remarcă Mircea Mihăieş, renunţarea la „atributul de căpetenie al oricărui cavaler rătăcitor - burlăcia“. Raymond Chandler însuşi afirmase că „un detectiv bun nu se însoară niciodată“. „Sfârşitul“ acesta nu diminuează însă forţa personajului, încarnare a unei viziuni artistice întunecate asupra lumii şi simbol al unor valori pentru care pledează, indirect, şi criticul: „Să înţelegem de aici că Philip Marlowe nu a fost un detectiv suficient de bun? Se prea poate. Dar el e cu siguranţă unul dintre acele personaje în care palpită tensiunea, frustrarea, orgoliul, disperarea, singurătatea, nevroza şi tragedia unei lumi întregi – de atunci, de acum şi, dacă se pot face previziuni în spaţiul din ce în ce mai rarefiat al literaturii, câtă vreme vom mai crede în valorile demodate ale onoarei, binelui, frumosului şi adevărului“.

Metafizica detectivului Marlowe nu este doar monografia unui personaj, ci şi a unui scriitor. Volumul prezintă deopotrivă aventurile detectivistico-metafizice ale lui Philip Marlowe şi tribulaţiile vieţii şi ale creaţiei lui Raymond Chandler. În capitolul al doilea, Ucigaş la Hollywood, Mircea Mihăieş comentează poetica explicită din corespondenţă, articole şi eseuri (mai ales The Simple Art of Murder) a romanului detectivistic chandlerian şi descrie contactul autorului cu cetatea americană a filmului. Ultimul capitol, Viaţa după Chandler, este dedicat posterităţii scriitorului: continuările lui Robert B. Parker, una la romanul neterminat The Poodle Springs Story, alta la The Big Sleep.

Incursiunea critică a lui Mircea Mihăieş în universul artistic al lui Raymond Chandler are toate datele unei cărţi de valoare şi de succes: analiză competentă şi virtuozitate stilistică, profunzime interpretativă şi ductus emoţional. Parcurgi Metafizica detectivului Marlowe meditând, ca şi autorul, „la micile feste ale existenţei alături de un filozof dezabuzat, oarecum ridicol şi confuz, obsedat de valorile metafizice ale unei existenţe ce şi-a pierdut sensul“. Meditaţia asupra metafizicii detectivului Marlowe se prelungeşte însă şi după ultima pagină a volumului.