„apoi, ziua a curs ca mierea. era asfinţit în bizanţ“

(nu ne cunoaştem, dar aud că vâsleşte, din arta fricii)

Ioan Es. Pop (n. 1958 – d. 2024), impor-tant reprezentant al promoţiei ‘90, este, din punctul meu de vedere, şi poetul ei de maximă valoare (alături de Cristian Popescu, vârful de lance al nouăzecismului, dispărut prematur). Volumul său de debut din 1994, Ieudul fără ieşire, a devenit o carte-cult a epocii post-comuniste. Într-o anchetă intitulată „22 de ani (de volume) de poezie” din revista Corpul T (2012: 64-76), la care au răspuns 46 de critici literari şi/ sau universitari, s-a situat pe locul al doilea, la un punct de Levantul lui Mircea Cărtărescu. Ioan Es. Pop este considerat de unii critici şi istorici literari un „optzecist întârziat“ (Manolescu 2008: 1401), dar, dincolo de orice încadrare generaţionistă, el rămâne unul dintre cei mai originali şi mai puternici poeţi români contemporani.

Încă de la Ieudul fără ieşire, observaţiile criticilor de întâmpinare sugerau o poetică neoexpresionistă (v. Referinţe critice, Pop 2016: 253-255), însă despre această direcţie estetică în poezia lui Ioan Es. Pop s-a vorbit deschis abia după al doilea volum, Porcec (1996). Ion Pop sesizează atmosfera „halucinant-expresionistă” şi „proiecţia paroxistică, de coşmar expresionist” (Pop 2001: 311-312), Al. Cistelecan notează că poetul „strânge cu hărnicie premeditată un vocabular funest, grăbit să ajungă din urmă spasmatica expresionistă şi să declame o apocalipsă dirijată” (Cistelecan 2004:12), iar Carmen Muşat, comparându-l cu Georg Trakl, identifică expresionismul la nivel de stil, sintaxă şi viziune asupra lumii: „Sintaxa sincopată, stilul extatic şi vizionar, precum şi fantezia ardentă, îl apropie pe Ioan Es. Pop de expresionişti, Georg Trakl fiind, din acest punct de vedere, reperul principal. Aceeaşi acută conştiinţă a unei lumi în destrămare, acelaşi demonism vizionar cu accente apocaliptice se regăsesc în paginile celor doi poeţi – vezi de pildă «haosul infernal de ritmuri şi imagini» din poezia lui Trakl şi «vremea lumilor livide,/ jumătate umbră, jumătate necunoscut» din versurile lui Ioan Es. Pop, unde «viitorul aproape-a trecut», iar descompunerea şi moartea pândesc la fiecare pas” (Muşat 2007: 15). Georgeta Moarcăs, într-un studiu sistematic asupra expresionismelor de după expresionism sau al încercării de definire a unui expresionism tipologic, îi dedică lui Ioan Es. Pop un întreg capitol, în care analizează experienţa morţii, damnarea, nostalgia divinităţii absolute, imposibilitatea regăsirii sinelui, şi concluzionează: „Ioan Es. Pop reprezintă un caz interesant de expresionist care poate fi discutat în funcţie de ambele modele (…). În sens blagian, poetul este un tradiţionalist ŕ rebours, care dezvăluie în poemele sale temelia erodată a lumii, toposul rural demonizat şi înregistrează apocalipsa stihiei. Dar este în acelaşi timp şi locuitorul unui spaţiu carceral bacovian. Imaginarul poeziei sale, fie cel rural, fie cel urban este unul al morţii, biografia simbolică a poetului fiind şi ea una a celui care a venit în contact cu moartea foarte de timpuriu sau care este deja mort” (Moarcăs 2011: 166-167). Anca-Raluca Perţa, care se ocupă şi ea de avatarurile expresionismului contemporan, insistă pe Weltanschauung-ul modernist al poeziei lui Ioan Es. Pop, poezie înţeleasă ca angajare existenţială şi producţie ontologică: „Este clar că lirica lui Pop îşi trage sevele din trupul încă viu al modernismului, în sensul asumării poeziei ca act ontologic, al forţei miraculoase a limbajului poetic de a se metamorfoza în lume şi de a fiinţa ca atare“ (Perţa 2015: 132).

E adevărat că poezia lui Ioan Es. Pop cartografiază un spaţiu infernal, deopotrivă exterior şi interior, realizând o „pictură“ distorsionată, apocaliptică, în culori violente, a unei lumi ce pătimeşte în zadar, fără şansă de mântuire. Acest univers poetic individualizat, coagulat încă de la prima carte, pare o vastă biserică în ruină, în care se psalmodiază o liturghie neagră sau o Evanghelie pe dos, închinată Neantului atotbiruitor. Arta poetică a lui Ioan Es. Pop depăşeşte însă cadrele unui curent anume, fiind mult mai complexă şi îmbinând elemente neoexpresioniste cu trăsături postmoderniste: autobiografismul, prozaismul, narativitatea, dramatizarea, limbajul colocvial, simbolicul, metafizicul, intertextualitatea, umorul negru, ludicul ironic-absurd, burlescul. De la Petrecere de pietoni (2003), dar mai ales în Unelte de dormit (2011), Ioan Es. Pop şi-a îmblânzit imagistica viscerală, îndreptându-se către o poezie mai austeră, aproape descărnată, spectrală, în care surprinde paroxismul lucidităţii. Mi s-a părut că poetul se afla atunci în faţa unui prag, de aceea comparam volumul cu sunetul unor bubuitoare bătăi de inimă înregistrate de aparatul medical, pe care ţi se pare, totuşi, că vezi mereu, hipnotic, acea linie dreaptă a sfârşitului. arta fricii (2016) este victoria creatorului asupra golului mutilant şi asupra lui însuşi. Semnele crizei poetice sunt amintite însă şi aici prin simţurile „vlăguite“ sau prin „organul“ „de a vedea nevăzutul“, „ale cărui porţi se vor fi închis deja“ (Eminescu scria, în Scrisoarea IV, despre „organele“ „sfărâmate“ şi „nebunia“ „maestrului“). „frica e o artă grea,/ mai ales după ce toate artele care au precedat-o/ au ostenit şi s-au stins“ – spune Ioan Es. Pop, într-un soi de prohod artistic (mai e ceva de stors din simţuri?) (Pop 2016 a: 75). Cu toate acestea, după arderea pe rugul propriei existenţe şi poezii, poetul renaşte, în arta fricii, ca o pasăre Phoenix. E un volum hibrid, ca un fel de copil bătrân, ca o navetă între trecutul vitalismului atroce al tinereţii şi cruzimea reflecţiei sticloase a maturităţii, în care găsim, deopotrivă, poeme vizionar-metaforice şi prozaic-ascetice. În „iadul“ de aici, al vieţii pe pământ, unde nu e nici milă, nici îndurare („de sus nu se primeşte nici iertare, nici milă“), poezia reprezintă o formă de necesară terapie, un „exerciţiu de golire“, „altminteri, rămâi plin de hoituri“ (acum, pune la lucru voinţa. inversează totul) (Pop 2016 a: 5), un efort de exorcizare a malignului, ca o terifiantă descensus ad inferos, o catabază prin care mlaştina (din afara şi dinlăuntrul fiinţei) se sublimează estetic: „pentru toate astea, va fi nevoie însă/ de cineva cu un nas cât podul dintre giurgiu şi ruse,/ cu care să sape până la un kilometru în pământ,/ să soarbă mirosul negru al turbei,/ iar apoi, de la doi metri adâncime, să-şi umple nările/ cu inegalabila duhoare a unor morţi pe care carnea încă fierbe/ şi în cele din urmă să-şi salte trompa şi să se repeadă/ la miresmele pe ducă din salcâmi şi tei.// aşa, amestecându-le pe toate, să dea înapoi pe foale parfumul atroce şi inegalabil“ (suntem doar produsul spaimei şi al îmbuibării) ((Pop 2016 a: 7). Este aceasta o minunată definire, simbolic-metaforică, a poeziei ca distilare a duhorii şi a prefacerii ei în miresme, a amestecului transfigurator dintre putrid şi diafan, a frumuseţii ca floare a răului şi a mizeriei.

Încă de la Ieudul fără ieşire, cartea de debut, şi până la cea din urmă, Un somn pe scaunul electric, efigia poetică a lui Ioan Es. Pop a fost şi a rămas a unui počte maudit. (Con)damnarea nu este atât socială, cât mai ales metafizică. Portretul de pe coperta ultimului volum inedit, realizat de Eugen Vuţescu, seamănă cu personajele mutilate, desfigurate de o stranie boală sau de o insuportabilă suferinţă, ale unui Francis Bacon sau, mai nou, ale unui Adrian Ghenie. Spre deosebire de figura icon a expresionismului, Ţipătul lui Edvard Munch, asociabilă cu poetica versurilor de altădată ale autorului, imaginea simbolică ultimă (multiplicată în portretele din interiorul cărţii), sesizabilă cam de la Unelte de dormit, este una a omului sfârtecat, amuţit de durere, transformat în zombi. Alienarea şterge contururile feţei, strigătul se stinge, tonalitatea scade până la şoapta muribundului. O agonie silenţioasă ia locul zvârcolirilor infernale. Acestea n-au dispărut cu totul, dar, în general, nu mai pot fi aduse la suprafaţă decât în expresia resemnată a celui care s-a obişnuit cu oroarea.

În poezia lui Ioan Es. Pop există numeroase referinţe livreşti, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna imediat vizibile. Putem spune însă că Biblia reprezintă nu numai un (simplu) intertext plurivalent, ci însăşi lectura fondatoare a ontologiei poetice. Toată zbaterea existenţială a subiectului liric şi a lumii sale se raportează la nostalgia sacrului şi la ideea mântuirii (ratate).

Universul poetic al lui Ioan Es. Pop nu este însă, ca la Blaga, un „paradis în destrămare”, ci un cronotop infernal. Ion Pop observă că, în „mediul abandonat de Spirit”, „sfărâmarea imaginilor sacre nu distruge total şi tiparul; figuraţia s-a schimbat, dar nu şi Figurile” (Pop 2001: 307-308). În mod paradoxal, în poezia întunecată, disforică a lui Ioan Es. Pop, absenţa ori refuzul sacrului creează imagini degradate, neconvenţionale, surprinzătoare ale acestuia. Intertextul biblic este prezent în poeme prin figurile lui Dumnezeu Pantocrator şi Isus Cristos, dar şi la nivel subtil, aluziv, prin scenarii poetice în care damnaţii capătă palide aureole de apostoli, într-o atmosferă crepusculară sau apocaliptică (Olteţului 15, camera 305, 1; calvarul; botezul; fotografia de grup – din Ieudul fără ieşire). Noilor „apostoli” le lipseşte însă atât trădătorul, cât şi salvatorul. Cristos este fie un amic beţiv caragialesc, fie un zombi neputincios. Soteriologia nu mai poate fi decât una textual-poetică, a transfigurării prin scris. În fapt, poezia lui Ioan Es. Pop metabolizează substanţa biblică, asumând-o nu doar ca reţea intertextuală, ci şi ca mitologie personală existenţială.

Ioan Es. Pop are o acută conştiinţă critică: „din zece pagini scrise, scoţi una de poezie/ sau poate nici măcar atât“ – poezia seamănă cu pălinca (Pop 2020: 24). De aceea, opera lui nu este voluminoasă. Dar el reuşeşte, folosind cuvintele tribului, să creeze un univers poetic original, recognoscibil, în care până şi simplitatea vibrează ca o aureolă.

Ancheta „22 de ani (de volume) de poezie”, Corpul T, nr. 2/ 2012.

Bucur, Romulus, „Ioan Es Pop, o poezie a lui infra - ”, în Poeţi optzecişti (şi nu numai) în anii ’90, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000.

Cistelecan, Alexandru, „Monografia garsonierei”, în Al doilea top, Braşov, Editura Aula, 2004.

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971.

Frye, Northrop, Marele cod. Biblia şi literatura, Traducere de Aurel Sasu şi Ioana Stanciu, Bucureşti, Editura Atlas, 1999.

Manolescu, Nicolae, „Ioan Es. Pop”, în Istoria critică a literaturii române – 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.

Moarcăs, Georgeta, Disonanţe. Studii asupra expresionismului în poezia română contemporană, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2011.

Muşat, Carmen, „Un neoexpresionist la început de mileniu”, în Observator cultural, nr. 125 (382), 26 iulie - 1 august 2007.

„Neoexpresionismul poetic românesc” (dosar), Vatra, nr. 10-11, 2015.

Perţa, Anca-Raluca I., Modele, continuităţi şi rupturi în poezia română contemporană, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2015.

Pop, Ioan Es., Opera poetică, Ediţie îngrijită de Călin Vlasie, Prefaţă de Daniel Cristea-Enache, Piteşti, Editura Paralela 45, 2016.

Pop, Ioan Es., arta fricii, Cu 15 desene de Aurel Vlad, Bistriţa, Editura Charmides, 2016 a.

Pop, Ioan Es., un somn pe scaunul electric, Volum ilustrat de Eugen Vuţescu, Bucureşti – Bistriţa, Editura Tracus Arte & Editura Charmides, 2020.

Pop, Ion, „Versuri din lumea fără ieşire”, în Vatra, nr. 2/1998, republicat în Viaţă şi texte, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.

Secolul 20, nr. 11-12 (107-108)/ 1969 (dedicat Expresionismului).

Ştefănescu, Alex., „Ieudul fără ieşire de Ioan Es. Pop”, în Zigzag, nr. 11 (201), 24- 30 martie 1994.