Noul volum de versuri al lui Adrian Alui Gheorghe, numit Nu-i mai aşteptăm pe barbari, parafrază după un titlu de Kavafis (folosit şi de J.M. Coetzee pentru un roman), ar fi putut avea ca motto câteva versuri din Epoca Anxietăţiide W.H. Auden: „Dar noul barbar nu-i vreun necioplit/Din deşert; nu se trage/Din codrii de brad; fabricile l-au alăptat;/ Corporaţiile, oraşele universitare/ I-au modelat mintea, şi nenumărate ziare/ I-au întărit credinţa”. Nu-i mai aşteptăm pe barbari, fiindcă barbarii sunt deja printre noi, sugerează poetul.

Ca un pandant antitetic la precedenta carte de poezie, Comunitatea artistică (Editura Junimea, 2020), Nu-i mai aşteptăm pe barbari se deschide cu un poem intitulat Comunitatea virtuală: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală/ viaţa noastră este virtualitatea supremă/ ne alimentăm de la energiile increate/ am păşit pe Planeta Internet ca primul om pe Lună/ cu paşi nesiguri/ am căpătat între timp încredere”. Existenţa noii lumi virtuale, care a cotropit deja realitatea palpabilă, este semnalată şi în poemul omonim al volumului: „Trăim într-o lume în curs de relativizare. Ne virtualizăm cu fiecare zi, cu fiecare noapte./ Virtualizării îi urmează ficţionalizarea/ (…)/ Ficţiunile nu citesc ficţiuni,/ ci se străduiesc să devină realitate” (Nu-i mai aşteptăm pe barbari). Atât televiziunea, cât mai ales Internetul au transformat viaţa noastră într-o civilizaţie a spectacolului, hrănită de simulare şi simulacre (cu termenii lui Baudrillard). Pentru a evita patetismele, Adrian Alui Gheorghe îşi construieşte discursul poetic mizând îndeosebi pe retorica ironiei. Memorabil, din acest punct de vedere, este Îngroparea cărţii: „Să îngropăm, să îngropăm cărţile./ Să uităm încet şi sigur./ Să facem un plan de uitat în comun./ Să-i îngropăm pe cei care au scris cărţile./ Să-i îngropăm pe cei care le-au citit”. În subtextul acestor poeme disimulat energice, aparent salutând entropia, pulsează însă dureros o elegie pentru homo sapiens şi cultura Bibliotecii, aceea care a structurat şi definit vechea lume de ieri. De altfel, Nu-i mai aşteptăm pe barbari se încheie simetric, rotund, cu o povestire absurd-distopică, Povestea ultimului cititor de poezie (publicată iniţial în revista Ramuri, nr. 12/ 2022). În Această lume nu mai poate fi reformată, starea de melancolie nu mai este ascunsă ori mascată în antifrază. Ea consună şi cu acuta conştientizare a îmbătrânirii, dublată de o cinică deziluzionare, ba chiar de un vag sentiment de ratare: „Mă simt caraghios îmbrăcat în carnea mea obosită/ peste care mi-am tras un costum destul/ de ponosit de culoare albastră/ aş vrea să mai iubesc ca altădată, dar tandreţea/ e o mască sfâşiată/ de care mi se face ruşine, nici n-o dau jos de pe chip/ nici nu încerc s-o repar acum/ când dorinţele mi s-au spiritualizat/ văd că toată viaţa am fost un animal şi n-aş fi crezut/ m-am învârtit în cerc minţindu-mă că sunt născut/ să ajung până departe” (Trandafirul uscat).

O secţiune cuprinde Poeme americane, în fapt, este vorba de un jurnal poetic de călătorie în S.U.A. (New York – Chicago – Detroit – San Francisco, mai-iunie 2023). N-aş zice că reprezintă centrul de greutate al volumului, fiindcă imaginea Americii schiţată de aceste poeme rămâne una destul de convenţional-clişeică: fără să fie un mundus diferit („America este/ o prelungire a Europei/ aşa cum gâtul girafei/ este o prelungire a girafei”), America i se arată ca un topos al consumismului (Mall habitat), al morţii spiritului (Cercul poeţilor dispăruţi, reloaded), al falsificării hollywoodiene (Happy-end), al aroganţei dezvoltării ştiinţifice (Pământul făgăduinţei), un Turn Babel predat hedonic cyberspaţiului (Poezie la Chicago), în care imigranţii români păstrează încă nostalgia limbii române (Ce avea de ascuns poetul Liviu Georgescu). Predomină notele de ironie şi umor, de altfel, multe dintre poemele americane poartă titlul Epigramă. Mărturisesc că am aşteptat ceva mai uimitor poetic din întâlnirea cu America, o privire capabilă să surprindă şi lucruri inedite, despre care cred că-i imposibil să nu existe. Mea culpa. Antologic mi se pare însă prozo-poemul Cu Mihai Eminescu, în afaceri, care tematizează ludic-umoristic relaţia dintre valoarea estetică şi valoarea de schimb. Un român aflat la a doua generaţie în America, expert în tranzacţii financiare, încearcă să-şi iniţieze fiica, Riana, în afaceri, dându-i să vândă Poesii de Mihai Eminescu, în ediţia princeps din 1884 de la Socec. La un anticariat i se oferă cinci dolari, la un amanet, cincizeci de dolari, iar la o casă de licitaţii din Bucureşti, cincisprezece mii de dolari. Surpriza vine însă la final: cartea o cumpărase tot Andrew, tatăl fetei. Cu banii obţinuţi, Riana pleacă într-o călătorie în Europa, de unde îi trimite „un mesaj entuziasmant:// Tată, România există!”. Adrian Alui Gheorghe caută poezia în America aşa cum „unii au căutat aur”. Uneori chiar o găseşte, de pildă, într-o librărie din San Francisco: „şi pe hârtia pe care este scris/ poemul am găsit o lacrimă uscată,/ dacă o priveşti mai îndeaproape/ seamănă cu giulgiul lui Iisus/ de la Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul/ din Torino. În Las Vegas au încercat/ mai mulţi întreprinzători locali/ o reproducere a giulgiului,/ pentru curiozitatea vizitatorilor,/ dar nu a ieşit decât o pată de sânge/ pe o batistă/ a unui om chinuit de tuberculoză” (Citind poezie, într-o librărie din San Francisco).

Deşi nu scrie propriu-zis poezie social-politică, în Nu-i mai aşteptăm pe barbari există şi poeme cu o astfel de tentă, stropite cu vervă satirică. De exemplu, Profilaxie (despre revenirea la modă, în Occident, a lui Marx), Demonii dragostei de ţară (despre patriotism sau lipsa lui), Groapa comună şi Un poem patriotic (despre ticăloşia politicienilor şi nimicnicia patriei). Citez din Groapa comună: „Patria a ajuns, în ultima instanţă, un cimitir/ în care dacă nu mai are cine să plătească/ impozitul anual/ pentru locul de veci,/ după douăzeci şi cinci de ani,/ cât este prevăzut/ în regulamentul actual de funcţionare al cimitirelor/ din România,/ rămăşiţele sunt aruncate/ la groapa comună”. Ca întotdeauna, Adrian Alui Gheorghe alternează textele mai scurte cu cele lungi, narativizate, uneori parabolice, precum Muntele (muntele nu este vrăjit, ci invizibil, o proiecţie mentală, o ficţiune, care funcţionează ca o realitate, atrăgând audienţă şi publicitate).

Nu-i mai aşteptăm pe barbari conţine o poezie mai degrabă cerebrală, de un patos vioi al lucidităţii, dacă-mi este permis oximoronul, volubilă, ca o colecţie de clopote bătând îngrijorător, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolelor din era tehnologiei digitale şi a pragmatismului. Credinţa în puterile miraculoase ale poeziei generează în continuare poezie de bună calitate: „Când m-am întâlnit cu poezia eu însumi eram orb/ şi apoi am văzut” (Viaţa laolaltă cu poezia).