Citind Cealaltă cafea. Odă: notificare despre împăcarea sufletului cu trupul (Cartea Românească, 2024) de Ioan Radu Văcărescu mi-am adus aminte de Moarte de om. O poveste de viaţă (Limes, 2010), jurnalul de boală al lui Ion Zubaşcu, mai precis, o anatomografie medicală de o autenticitate extremă, frizând impudoarea. Însă confesionalul lui Văcărescu beneficiază de o transfigurare poetică mai vizibilă, păstrând descrierea pur clinică a ravagiilor trupeşti în cadre minimale. Consemnarea post factum, la un an după experienţa-limită a întâlnirii cu moartea, potenţează, mai degrabă, meditaţia şi auto-analiza sufletească, învăluite în acordurile romantice ale muzicii lui Schumann.

Sufletul este cel care trebuie să se adapteze noilor realităţi ale trupului în cealaltă viaţă, viaţa de după operaţie: „Şi iată vântul acesta ce coboară din înaltul lui noiembrie şi-mi aduce sufletul înapoi la locul lui, undeva printre peticele şi cusăturile sacului diform de sânge şi oase, aşezat pe un prici de scândură negeluită, într-o fereastră scundă cu vedere liberă spre curtea pustie a spitalului”. Împăcarea sufletului cu trupul se va desfăşura de-a lungul celor trei cercuri danteşti, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul (marcate prin citate motto-uri), care structurează prozo-poemele rezilienţei. De altfel, chiar şi problema anatomo-patologică este văzută într-o posibilă corespondenţă cu o „greutate pe suflet”, extirparea malignului având o dublă dimensiune, fizică, dar şi spirituală: „Şi că de asta am ajuns la spital, la urgenţă şi apoi sub cuţit – şi mă întreb – dacă am acest drept – dacă acel cuţit fin din mâna fină cu degete lungi şi vinişoare albăstrii a domnişoarei doctor a extirpat bucata de carne putredă – şi nu prea ştiu ce să răspund – asta înseamnă că s-a dus pe apa sâmbetei şi bucata aceea putredă de suflet, astfel că am scăpat de greutatea aceea mare şi apăsătoare?”. Nicio cunoaştere teoretică/ livrescă nu egalează şocul de a te găsi în preajma morţii: „Chipul cel mai banal, şi cu atât mai atroce, al ficţiunii celei mai de neînchipuit apare atunci când te afli în faţa surprizei uluitoare care îţi descoperă spaima cea mare.// Spaima cu chip necunoscut până atunci, dar cu o figură timid definită, o irizare ştearsă, dar cu atât mai izbitoare, precum ochiul întunecat din acoperişul pe jumătate prăbuşit al unei biserici în ruine”. Legăturile cu propriul corp sunt rupte, dispar senzaţiile obişnuite, înstrăinarea devine o tortură infernală. Abia nevoia şi plăcerea de a consuma cafea şi tutun semnalizează trezirea din agonie, reînnodarea firelor invizibile dintre suflet şi trup. În mod paradoxal, viciile reprezintă triumful vieţii asupra morţii, dependenţa mobilizează şi concentrează energiile pentru atingerea scopului: savurarea unei cafele şi a unei ţigări în curtea spitalului. Cu săculeţii şi tuburile ieşind din abdomen ascunse într-o sacoşă de plastic, cu branulele acoperite de mânecile unei bluze de trening, pleacă la magazin să cumpere ţigări, seara târziu. Purgatoriul vindecării şi convalescenţei se transformă în „cea mai fericită ficţiune posibilă”: aşteptarea, „irizare a unei virtualităţi de o melancolie nepământeană”. Cât priveşte Paradisul, acesta constă în rememorarea unor miresme şi gusturi sinonime cu fericirea: bomboanele cu ciocolată dintr-o seară de Crăciun din copilărie, aroma cafelei proaspăt măcinate, gustul amărui al primei beri băute la paisprezece ani, parfumul subtil al capotului mamei, gustul fraged al întâiului sărut etc.

Cealaltă cafea. Odă: notificare despre împăcarea sufletului cu trupul este un memorial impresionant de spaime şi angoase, asociate bolii, dar şi unul despre frumuseţea sfâşietoare a vieţii, întrevăzută în lumina persistentă a poeziei: „Doamne, ne-ai dat acest suflet puternic./ La bună vedere în piatra şi nisipul oaselor noastre./ În nervurile muşchilor noştri./ În pielea încolăcită pe trupul nostru ca un văl de îngropăciune./ În picioarele noastre înalte, tumefiate de nămol puturos./ În braţele şi palmele şi degetele noastre de apă neîncepută, adunate în rugăciune./ În inima noastră de lacrimi sângerii./ În creierul nostru ce lucrează spre dezvelirea luminii./ Pe care ne-ai aşezat-o, dar nepreţuit, pe umeri”.