Demonul amiezii a dat dintotdeauna târcoale poeţilor. În această categorie a depresivilor enigmatici se înscrie şi Radu Florescu, iar Ritualuri de îmbătrânit sufletul (Rocart, 2024), cel mai recent volum de versuri, stă mărturie pentru simptomatologia unei boli fără leac.

Emblematic rămâne poemul care vorbeşte despre o stare nedefinită de rău, un mal de vivre persistent şi răvăşitor: „în fiecare zi îţi e rău./ rău la ferestrele bătute în cuie/ rău la oamenii din jur/ rău la căldura/ care-ţi apasă pe creier ca o dimineaţă cu ceaţă/ îţi umflă nervii şi-i ridică la cer./ rău la pisica vecinului/ care intră prin gard şi te priveşte/ ca pe un intrus./ rău de pământ/ care ţi se lipeşte de tălpi/ ca un amestec subtil de calciu şi fier/ îţi intră în sânge ca un hohot de râs./ rău la zidurile casei/ la ferestrele prin care dumnezeu/ trage la ţintă noapte şi zi./ în fiecare zi îţi e rău. rău de la răul/ care ţi se cuibăreşte în oase/ în sânge/ în terminaţiile nervoase/ în părţile moi ale sufletului”. Sentimentul de singurătate acută, alienarea, frica şi tristeţile metafizice definesc monotonia unei existenţe cotidiene chinuitoare, îmblânzite de anxiolitice şi analgezice. Este însă o luptă continuă, cu un inamic nevăzut, care-ţi acaparează propria minte insomniacă: „are profilul unui războinic ursuz coborât/ din varul pereţilor./ el se hrăneşte cu spaimele tale/ din nopţile nedormite care-ţi atârnă sub pleoape./ cu mâini de lemn îţi bate în piept/ până se face ziuă./ ca un nod în gât/ îţi trăieşte viaţa”. Obsesia autoscopiei nu salvează fiinţa, ci o însingurează: „în fiecare zi sapi în sufletul tău/ şi nu dai decât de pământ./ ai săpat atât de adânc/ încât în jurul tău/ nu a mai rămas nimeni”. Refuzul vieţii şi retragerea în sine, „ca într-o cetate medievală/ sub asediu”, nu sunt decât soluţii ineficiente de fentat primejdiile anxietăţilor.

Radu Florescu amestecă o poezie a simplităţii tranzitive cu un lirism al metaforizării angoaselor: „nimic altceva. închizi ochii şi vezi pereţii camerei/ ca o piele de bivol bine întinsă/ gata să plesnească. înlăuntru/ mirosul dulceag al omului singur/ boala/ spaima/ adevărul tăios care te împresoară”; „dar tu eşti o arătare/ realitatea/ trasă cu forcepsul/ dincolo de pragul uşii/ din care se hrănesc pe îndelete/ turmele de porci”. Ritualuri de îmbătrânire a sufletului este un volum care creşte pe principiul temei cu variaţiuni. Depresia cu tot cortegiul său de stări funebre reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează razele crepusculare ale poeziei. Viziunile suprarealiste sunt însă uneori memorabile: „azi când ai ieşit în oraş/ capul tău s-a desprins brusc de trup/ şi a plutit o vreme deasupra/ bisericii precista./ în casa de peste drum vedeai/ un copil care se chinuia să treacă/ prin urechile acului/ o rază de soare”.

Deşi ar fi putut cădea pradă unui expresionism visceral, un soi de resemnare blândă şi de concubinaj îndelungat cu răul atenuează spasmele poeziei lui Radu Florescu: „eşti amestecul fericit/ dintre viaţa asta/ şi lumea cealaltă”. Suferinţa se ritualizează, pierzându-şi puterea electro-şocului, devine „moartea” cea de toate zilele şi nopţile albe. Rareori certitudinile se surpă, generând uimire, ca în acest minunat poem al circularităţii dintre lumi şi regimuri ontologice diferite: „te-ai temut că viaţa asta o să fie tot timpul/ la fel./ ai văzut atunci paharul cu apă/ lăsat din tată în fiu pe pervazul ferestrei/ pentru ca morţii familiei/ să-şi potolească setea./ dar ei/ din tată în fiu/ nu au mai găsit niciodată/ drumul spre casă./ l-ai privit cu atenţie. de ani buni/ părea neatins.// te-ai privit în oglindă/ şi ţi-ai spus: apa din pahar/ s-a sleit/ şi nimeni nu mai are puterea să bea.// a doua zi dimineaţa/ paharele din casă erau ţăndări/ ca şi cum cineva peste noapte/ le-ar fi spart între dinţi/ de sete”. Uşor desuete par însă azi referinţele la îngeri, care străbat în câteva rânduri discursul poetic.

Pentru Radu Florescu, poezia funcţionează şi ca o formă de psiho-terapie, o mângâiere prin care te atinge mâna lui Dumnezeu, respectiv, frumuseţea unei imagini nepământene: „spre seară pe dealurile din jur/ cireşii înfloriţi/ păreau un lung şir de mirese/ căzute din cer”.