Lucian Raicu, ale cărui modele în critică, declarate, au fost G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu, se înscrie în seria criticilor fără sistem şi nepreocupaţi de teoria literară, dar cu o formulă şi un stil originale, situate în interstiţiul dintre critica aplicată şi o eseistică rafinată, plecând de la experienţe privilegiate de lectură. Acestea apar ca o consecinţă a criteriului eligibilităţii scriitorilor analizaţi, care are la bază afinităţi elective şi înglobează în sine şi verdictul axiologic.

Căutând calea de acces către intimitatea, id est adevărul ori esenţa operei literare, Lucian Raicu repudiază atât teoretizările, cât şi perspectiva formalizantă sau ideologizantă asupra literaturii; el practică o „critică a conţinuturilor“ şi chiar „a conţinuturilor sufleteşti“ (Mircea Martin, „Lucian Raicu în căutarea mai mult a literaturii“, în Singura critică, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986), o critică de identificare, de participare simpatetică, în care atitudinea fundamentală ce stă la baza abordării obiectului estetic este aceea de iubire. Demersul său interpretativ este unul prin excelenţă imanentist, inductiv, aspirând nu numai la o adecvare a lecturii, dar şi la o comunicare ce va deveni comuniune, contopire cu realitatea „organică“ a textului. În locul privirii critice iscoditoare, al agresiunii cognitive, care ar încerca să ia în stăpânire ori să instituie, în mod abuziv, vreun sens anume, uimirea în faţa unui Celălalt al textului, vizibilă scriptural în registrul interogativ şi exclamativ, este mijlocitoarea unor revelaţii existenţiale, de dincolo de literatură. De altfel, literatura pare să suscite interesul criticului Lucian Raicu în măsura în care se afirmă, în primul rând, ca Erlebnis, ca receptacul şi sursă de trăiri autentice, apropiindu-se de palpitul şi de miracolul vieţii. Totodată, prin privirea încărcată de ingenuă uimire se încearcă, utopizant, surprinderea prospeţimii de gândire şi emoţionale originare, genuine a operelor literare, nealterate de presupoziţiile şi prejudecăţile, uneori tiranice, ale criticii. Sugestiile tematiste, de sorginte pouletiană, se asociază cu elemente de psihologie a creaţiei, de psihocritică şi biografism, într-o experienţă hermeneutică de tip dialogic, în sens gadamerian, în care comprehensiunea textelor literare sfârşeşte circular şi într-o înţelegere, într-o aedificatio de sine. În plus, critica lui Lucian Raicu, vizând eliminarea clişeelor interpretative, a formulelor critice uzate, nu evită riscurile şi privilegiază ipotezele radicale, în aparenţă „forţate“, dar care pot deveni fecunde.

Calea de acces (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982), unul dintre volumele reprezentative ale lui Lucian Raicu, este o culegere de eseuri despre Sadoveanu, Bacovia, E. Lovinescu, Th. Mann şi Tolstoi. Cartea a fost reeditată în 2004 la Polirom, în Colecţia COLLEGIUM. Litere, dar cu omisiunea, nemotivată şi nici semnalată în nota de prezentare, a textului de aproape o sută de pagini despre Sadoveanu.

Aşadar, primul eseu din ediţia primă, intitulat Sadoveanu – ordinea firii, analizează naraţiunea sadoveniană plecând de la tema esenţială a vinului, care tinde să se identifice cu aceea a cumpănirii răului în lume, a surselor de rezistenţă, a căilor misterioase de regenerare şi de supravieţuire. Vinul este lichidul vital, întrucât asigură dezlegarea limbilor şi curgerea neîntreruptă a povestirii, care are, ca şi la Boccaccio, o funcţie soteriologică, de întreţinere a vieţii ori de menţinere a sensului, într-o lume ameninţată de destrămare. Sensul, echivalent cu ordinea secretă a firii, este fundamental la M. Sadoveanu şi în roman, care este unul al descifrării şi al interpretării semnelor. Din această cauză, personajul său predilect va fi hermeneutul, în varianta călăuzei sau a cititorului de stele. Scenariul tuturor cărţilor sadoveniene rezidă, în esenţă, în permanenta luptă dintre ordinea desfătătoare şi dezordinea simbolizată prin războaiele nesfârşite şi timpurile neaşezate. Restabilirea ordinii şi a echilibrului, prin eliminarea factorilor de perturbare, este însă provizorie, întrucât Binele şi Răul se află într-o relaţie dialectică. Elementul de noutate în interpretarea operei lui Sadoveanu constă şi în reconsiderarea tuturor laturilor ei: poetică, de ceremonial mitic, cărturărească şi realistă.

Eseul despre Bacovia răstoarnă imaginea clişeizată a poetului simbolist, prezentându-l ca pe un „aventurier“ al poeziei, care este pândită, la el, de primejdia nonpoeziei sau a ridicolului. Însă aşa cum „învinsul predestinat“, timoratul, neajutoratul şi solitarul Bacovia devine un învingător tocmai prin asumarea slăbiciunii, a fadorii existenţiale şi a vulnerabilităţii, poezia sa se salvează printr-un refuz al articulării „depline“, prin senzaţia de „provizorat“ a unui discurs poetic sfărâmat. Discontinuităţile receptării, rezultate din aşa-zisele „scăderi“ ale poeziei bacoviene de după Plumb, îl menţin viu pe poet în istoria literară. L. Raicu recuperează de-construcţiile lui Bacovia, care au la bază o absenţă de sens originară, dar care se încarcă de o subtilă „pozitivitate constructivă“. Aspectul de „buletin meteorologic“ al versurilor şi manierismul sunt reflexul unei viziuni a lumii drept creaţie a unui demiurg obosit şi repetitiv pănă la exasperare. Umilul „copist cosmic“, abulicul şi timoratul Bacovia se revelează a fi, mai ales în creaţiile ultime, un „inconformist“, un „anarhist“, un utopist dornic să schimbe viaţa, ca Rimbaud.

E. Lovinescu: Construcţia de sine realizează portretul intelectual, spiritual şi moral al marelui critic interbelic, plecând de la Memoriile şi textele sale Critice. Viziunea este una integratoare: formulei critice lovinesciene, definite ca eclectism şi impresionism antidogmatic, îi corespunde, în plan uman, un nepărtinitor-tolerant, apărător al instituţiei talentului, independent faţă de puterea politică, imaginea lui având, din această cauză, de suferit, în anii dictaturii comuniste, de pe urma unor veleitari vindicativi şi oportunişti. Este demontată şi prejudecata seninătăţii olimpiene a figurii şi a scrisului de maturitate ale lui E. Lovinescu, construcţia unei astfel de imagini ridicându-se pe un material sufletesc fragil, acut sensibilizat, care transpare şi în prozele sale, relevante din acest punct de vedere, dar irelevante esteticeşte.

Jocul şi sfidarea sunt considerate cele două trăsături definitorii ale operei lui Thomas Mann, al cărei mesaj spiritual e decelat în frumuseţea întrupată a naraţiunii, în forma ei. Pattern-ul romanelor scriitorului constă în rescrierea unei trame mitice originare, ţesute în jurul unui păcat minor, acceptat illo tempore şi destinat să asigure reuşita unei misiuni supraindividuale, să traducă o virtute sublimă în act eficient: alianţa cu Faraonul, umanistă şi benefică, în Iosif şi fraţii săi, pactul cu Diavolul, sumbru şi tragic până la pierderea sufletului, în Doctor Faustus. Analiza sintezei, în opera thomasmanniană, dintre spirit şi trup, sănătate şi boală, Eros şi Thanatos dezminte falsa imagine, marcată de austeritate şi de decenţă, a scriitorului german, pentru care, ca şi pentru personajul său Gregorius din Alesul, culpabilitatea devine factor germinativ, creator.

Eseul Cu Tolstoi glosează pe marginea jurnalului scriitorului rus, un compendiu de traume şi de suferinţe fizice, de manifestări isterice şi de autocompătimiri, de anatemizări ale luxului şi bunăstării, de obsesii şi deziluzii, toate sub semnul senectuţii şi al presimţirii morţii. Jurnalul este văzut ca o cheie pentru înţelegerea operei insurgentului, imprevizibilului, histrionului şi egolatrului Tolstoi, operă rezultată dintr-o permanentă răfuială cu autoritatea, fie ea şi divină, şi din efortul neostoit de exorcizare a morţii.

Din punct de vedere compoziţional, Calea de acces mizează pe „tehnica secvenţelor juxtapuse“ (Mircea Martin, „Lucian Raicu în căutarea mai mult a literaturii“, în Singura critică) şi a refrenului sau a leit-motivului. Structura fragmentară şi rapsodică se încheagă prin reluări şi reveniri succesive. Liantul eseistic nu este unul de factură logică. Conexiunea se realizează la nivel organic şi afectiv. Stilul lui Lucian Raicu este lipsit de rigiditate, liber şi confesiv, cu o frază arborescentă şi parantetică, întrucât scriitura critică aspiră să surprindă sinuozităţile şi nuanţele sufleteşti, infinitezimalul şi inexprimabilul ascuns în „inima“ operelor literare.