Zilele unui timp infernal (Editura Tracus Arte, 2024) de Gellu Dorian reprezintă produsul poetic al perioadei de pandemie, deşi nu există referinţe precise la virusul SARS CoV2, cu excepţia poemului omonim al volumului, datat 24 august 2024. De altfel, situaţiile-limită ale recluziunii şi ale îmbolnăvirii nu fac decât să potenţeze angoasele şi suferinţele unui spirit oricum tulburat şi tensionat de propria existenţă în lume, sufocantă, rece, stinsă, alienantă.

Formal, cartea este structurată în trei secţiuni: I. Săptămâna de lucru, II. Săptămâna de sărbătoare şi III. Alte zile oarecare. În fapt, substanţa poetică se dovedeşte a fi aceeaşi, fiindcă Gellu Dorian analizează/ înregistrează un timp golit de timp, o peltea indefinită în care mintea obosită se împotmoleşte, o vreme de sărbătoare nesfârşită fără nimic de sărbătorit, un ceasornic crăpat căruia i s-au blocat rotiţele, o aşteptare zadarnică a neaşteptatului, un calendar decolorat, lipsit de orice semnificaţie. Dacă maşinăria temporală rulează în gol, ca o moară stricată, distincţia între „săptămâna de lucru” şi „săptămâna de sărbătoare” sau „alte zile oarecare” nu mai este decât una aparentă, falacioasă, constând în denumirea diferită a zilelor (cele din săptămâna de sărbătoare sunt compuse, toate, cu termenul asociat zilei repausului, „duminică”: „duminicăluni”, „duminicămarţi”, „duminicămiercuri” ş.a.m.d.). „Muncile” poetului, descrise parcă în slow motion de-a lungul zilelor săptămânii, se traduc prin scris („Azi n-ai făcut nimic deosebit,/ ai scris aşa cum ai făcut tot timpul” – Poemul de luni), aranjarea cărţilor în bibliotecă („Îţi aşezi liniştit cărţile în bibliotecă” – Poemul de marţi), meditaţii autoscopice („azi a trebuit să priveşti prin tine cu o mie de ochi” – Poemul de miercuri), conversaţii cu vecinul de optzeci şi şase de ani ce şi-a cumpărat o maşină, formă de autoiluzionare în care se recunoaşte pe sine (Poemul de joi), plimbări singuratice în oraşul pustiu („erai singur pe stradă,/ făcut sul sub braţul tău în care erau adunate toate străzile” – Poemul de vineri), expectaţie abulică („dar acel gând n-a venit,/ de fapt niciun gând n-a mai trecut prin capul tău” – Poemul de sâmbătă) sau mecanică („încât dacă nu poţi scoate nimic din memorie/ aştepţi să se facă din nou luni” – Duminica de lucru).

Poemul Duminica de lucru aduce însă şi o recapitulare expresivă a vacuităţii şi a nevoii de Sens, într-o realitate devenită spectrală: „iar celelalte zile ale săptămânii se odihnesc şi ele/ ca nişte evrei în sabat,/ nu pot fi solicitate la nimic, nici măcar la memorie,/ bilomag forte,/ luni e un raft imens plin de cărţi pe care nu le poţi atinge,/ zidite pân’ la ţâţişoare/ pân’ la buzişoare,/ marţi e marţi, zi cu trei ceasuri rele/ care de fapt sunt douăzeci şi patru,/ şi cum eşti superstiţios, nici nu vrei să te uiţi ce-ai scris/ să nu stârneşti praful peste care s-a aşezat strălucirea/ ochilor leneşi,/ miercuri e absentă, când gândurile se înfig în creierii tăi/ ca nişte cuie/ răstignindu-te în imaginea căreia-i faci cruce/ şi acolo rămâne,/ joi iese uşor din seria atât de lungă a zilelor utile/ când orice-ai face se împlineşte/ ca o zi de salariu,/ vineri stă pitită în blidul de fasole/ şi priveşte în sine, încât nu-i poţi scoate suspinele/ din cuvintele ce par blazoanele unor cetăţi inexpungabile,/ sâmbătă dă obolul duminicii/ care se simte în toaca din clopotniţa/ de la marginea satului,/ ritmuri ce urcă la cer tot ce-i pământesc/ fără a urni din loc decât auzul/ ce înghite totul ca un om flămând în uşa bisericii”. Gellu Dorian pare că şi-a pierdut nu numai liniştea (pe care poeţii nici nu o cunosc vreodată cu adevărat), ci şi nădejdea că va fi citit, de unde şi un acut sentiment al deşertăciunii ce-i străbate versurile: „tu scrii toate astea şi nici nu crezi că vreodată cineva/ se va sinchisi să se uite peste zilele tale”. De altfel, Poemul de luni, din care am citat, are şi accente sarcastice la adresa unor pomădaţi din aulele academiilor, a gloriolei de cafenea şi de inutile medalii, a lumii „care mursecă orice, numai cuvinte nu, ci doar cocoloaşe de vorbe”. Poetul se simte ca un tren deraiat pe o linie moartă, actor şi spectator al unei vieţi umile, creatură abandonată ironiei sorţii. O posibilă salvare găseşte însă în bibliotecă, în care se zideşte ca într-o fortăreaţă, având înscris pe steag preceptul biblic al iubirii de aproapele: „aşa crezi, că nimic nu e de prisos/ când te zideşti şi pe tine în rafturile pline de cărţi/ devenite ferestre ale unei singure biserici/ în care nu te rogi/ ci îl rogi pe cel de lângă tine/ să-şi iubească aproapele/ aşa cum tu îl iubeşti” (Poemul de marţi).

Secţiunea Săptămâna de sărbătoare se concentrează pe motivul „ochiului drept”, transformat, prin repetiţie, în leit-motiv (ochiul interior, vizionar din poezia lui Eminescu). Pentru a accentua trimiterea intertextuală, versurile capătă adesea rimă şi muzicalitate retro. În monotonia zilelor care seamănă până la gemelitate, apare, astfel, şi o criză poetică, întrucât apetenţa vizionară intră în recesiune: „în ochiul meu drept se face-ntuneric/ jăraticul lui se preface în scrum” (Duminicăluni), „(…) ochiul meu drept/ se ascunde în sine ca în opaiţ seul stins/ sau ca inima când se îngroapă-n piept/ peste care ierni la rând au tot nins” (Duminicămarţi), „în ochiul meu drept pâlpâie negura zilei” (Duminicămiercuri), „ochiul tău drept e mai plin de-ntuneric/ decât toţi ochii lumii ce te-nconjoară/ a devenit oval şi nu mai e sferic/ nu mai e deloc înăuntru ci este afară” (Duminicăjoi), „ochiul tău drept se afundă în sine/ zile în şir a tot trecut prin el infinitul/ şi n-ai ştiut de e rău de e bine/ să vadă că-n el se aşază finitul” (Duminicăvineri), „poate că doar o iluzie să fie/ pata cenuşie-a ochiului tău drept” (Duminicăsâmbătă), „din ochiul meu drept care se-nchide/ sub pleoape de marmoră rece şi grea” (Duminicăduminică). Elegia „ochiului drept” se încheie însă într-o notă optimistă, cu speranţa într-o resurecţie luminoasă. În Alte zile oarecare revine tonalitatea funebră, înnoptarea, surparea vocii, tăcerea: „tac/ întins peste mâinile mele/ ca un giulgiu alb peste pământ” (A doua zi, duminică).

Zilele unui timp infernal este un volum elegiac unitar, al crizei şi al înstrăinării, al declinului şi al golului, cu imagini poetice memorabile, adesea suprarealiste, cu plasticizări tropice sugestive. Senzaţia de nimicnicie şi inutilitate, într-o vreme câinoasă, nu poate fi contracarată decât tot prin scris. Pentru Gellu Dorian, poezia rămâne colacul de salvare din bulboana existenţială, o cale spre imponderabilitatea şi ascensionalitatea fiinţei: „însă dacă scrii, simţi cum de pe umerii tăi/ dispare toată greutatea cerului/ prin care începi să pluteşti” (A şasea zi, oricare).