Mihai Eminescu şi avatarurile lui Orfeu

În conştiinţa literară europeană, Orfeu reprezintă arhetipul poeţilor. Legenda cântăreţului cu liră, care a circulat în mai multe variante, a devenit, în timp, mitul fondator al Poeziei înseşi. Poezia orfică este, în mod fundamental, melos, cântec, având puterea nu doar de a îmblânzi animalele sălbatice, ci şi de a suspenda, temporar, moartea.

În studiul intitulat Avatarurile lui Orfeu, Dumitru Chioaru defineşte poezia orfică drept una de cunoaştere metafizică, o poezie iniţiatică, „la întâlnirea dintre viaţă şi moarte” (Maulpoix 1989: 108), care se bazează pe transfigurarea existentului prin imaginaţie simbolică, „de aceea, poezia orfică se aseamănă cu mistica, experienţă în care eul creator este, la fel ca Orfeu, un intermediar prin care se revelează tainele lumii” (Chioaru 2021: 13). Exegetul citeşte istoria poeziei universale prin prisma mitului lui Orfeu, ale cărui avataruri constituie tot atâtea paradigme ale lirismului. Acestea ar corespunde celor şapte episoade din structura mitului: „1. Avatarul grecesc: armonia Fiinţei, 2. Avatarul latin: Eros şi Thanatos, 3. Avatarul medieval-creştin: coborârea în Infern, 4. Avatarul renascentist-baroc: pactul reînvierii, 5. Avatarul romantic: întoarcerea privirii, 6. Avatarul modern/ simbolist: sfârtecarea, 7. Avatarul modern/ poezia pură: capul şi lira” (Chioaru 2021: 12). Această schemă istorico-tipologică, pe care Dumitru Chioaru o aplică în analiza unor orfici din literatura universală, nu se pliază însă întocmai pe realitatea poetică. De pildă, în poezia eminesciană se găsesc mai multe avataruri, nu doar cel care ar defini paradigma romantică.

Într-o carte de referinţă, Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Ioana Em. Petrescu citeşte opera lui Eminescu dintr-o perspectivă critică inedită. Exegeta consideră că modelul cosmologic reprezintă „o realitate de profunzime a viziunii, depăşind în adâncime nivelul conştiinţei teoretice (ştiinţifice), dar şi nivelul materialului mitic din care se constituie viziunile cosmogonice explicite din operele literare, pentru că modelul cosmologic este expresia sentimentului existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le stabileşte cu universul” (Petrescu 1978: 14). În funcţie de dominanţa modelului cosmologic, sunt identificate trei etape ale poeziei eminesciene (nu neapărat în sens cronologic, ci al devenirii interioare).

În prima etapă, Eminescu dezvoltă un model cosmologic platonician (numit convenţional astfel, deşi ar putea să poarte şi denumirea de pitagoreic). În acest model, universul este finit, perfect şi inteligibil, conceput sferic şi muzical, după legile armoniei (muzica sferelor) sau ale matematicii. Ioana Em. Petrescu îl găseşte „tematizat explicit în viziunile poetice din Ondina. Motivele dominante ale acestei etape: gândirea divină (şi consubstanţială ei, gândirea umană), cântecul, dansul (cu variantele zbor sau plutire), lumina ca substanţă a lumii etc.”, iar ipostazele specifice sunt copilul şi bardul (ca profet mesianic), avatar al poetului inspirat de muză din dialogul platonician Ion (Petrescu 1978: 17). În tipologia istorică a lui Chioaru, această etapă ar corespunde primului avatar al lui Orfeu şi paradigmei poetice antice greceşti, vârstei de aur, caracterizate prin armonia Fiinţei. În a doua etapă a poeziei eminesciene, poetul, transformat în demon, trăieşte „criza gândirii moderne”, pe care o explică prin „pierderea credinţei” (Epigonii, Dumnezeu şi om, O,-nţelepciune, ai aripi de ceară! etc.), „un sentiment acut de înstrăinare” şi revelaţia timpului distrugător (Amicului F.I. şi, mai ales, Melancolie sau Memento mori): „gândirea nu mai descoperă divina raţiune muzicală a lumii, ci absurditatea existenţei. Modelul platonician nu mai apare acum ca o realitate formativă a cosmosului, ci ca o aspiraţie a gândirii poetice care corectează (ca-n ultima variantă a poemului dramatic Mureşanu) un univers absurd printr-un proiect iluzoriu şi compensativ”, respectiv, prin poezie, acţiune ori iubire (Petrescu 1978: 18). Aici putem vedea ceva din avatarul orfic romantic, în care întoarcerea privirii echivalează cu o nesupunere, cu încălcarea interdicţiei, cu individualismul gândirii rebele, vizionare, tradus într-o demiurgie creatoare, de grad secund. „Lumea-nchipuirii” vine să corijeze prin logos şi cântec o realitate inconfortabilă, degradată, stăpânită de moarte. În ultima etapă a creaţiei eminesciene predomină modelul cosmologic kantian (al universului infinit, mecanic, al repetiţiei implacabile, al naşterii şi al morţii continue a lumilor (Luceafărul, Scrisoarea I): în postura cezarului, cu voinţa de ordine, luciditatea şi singurătatea lui, poetul devine „instrument sacrificat în dorul de autocunoaştere al zeului inform”, „o conştiinţă tragică a existenţei într-un univers în care zeii s-au refugiat în nefiinţă, dar condamnă lumea să existe, făurindu-şi, prin gândire, chipul şi istoria” (Petrescu 1978: 19). Poetul cade în Istorie, pierzând gândirea mitico-magică, este critic, satiric-biciuitor, exasperat până la nebunie de caleidoscopul măştilor şi al simulacrelor. Această etapă s-ar oglindi, din taxinomia lui Chioaru, în avatarul modern/ simbolist al sfârtecării lui Orfeu.

Ilustrăm sfâşierea orfică eminesciană prin Scrisoarea IV. Poemul debutează cu imaginea nocturnă a castelului singuratic, luminat de astrul selenar, într-o atmosferă misterioasă de (pre)romantism gotic. În strofa a doua, feeria lebedelor albe şi suspinul unui greier anunţă prezenţa cavalerului melancolic, în chip de trubadur, un avatar al poetului orfic. „Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara” (Eminescu 2014: 370), acompaniind cântecul de dragoste, care developează o proiecţie a regăsirii armoniei originare în braţele iubitei (în următoarele trei strofe): „Vino! Joacă-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…/ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă./ Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,/ Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in;/ Cupidon, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână/ Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână” (Eminescu 2014: 371). În ceremonialul amoros, gesturile sunt lente, stilizate, hipnotice, senzaţia de mers unduios culminează cu o plutire legănătoare pe ape, într-un paradis natural protector. Deşi arătată iniţial în ipostaza de donna angelicata şi de frumuseţe adorată ca o suverană, ca o zeiţă, „copila cea de aur” este „visul negurii eterne” (Eminescu 2014: 372), reflexie a voinţei oarbe de viaţă (din filosofia schopenhauriană). De cele mai multe ori, femeia este, „în erotica lui Eminescu, lipsită de existenţă proprie, ea există doar în măsura în care este gândită” (Petrescu 1978: 164). Gândită deopotrivă de bărbat („Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă”) şi de „demiurgul demonic care joacă, sub mii de măşti, aceeaşi piesă” (Petrescu 1978: 164). Vraja fanteziei se rupe brusc, intimitatea se spulberă în jocul convenienţelor sociale („un congres de rubedenii”), iar poezia lirică a iubirii se metamorfozează într-o „proză amară” (Eminescu 2014: 372). În penultimele strofe, într-un furor inchizitorial, poetul devine deziluzionat, lucid, dezvrăjind erosul, demascând existenţa umană ca jucărie a demiurgului celui rău, ca farsă şi travesti, ca „teatru de păpuşe”. Tonul înflăcărat se traduce într-o avalanşă de interogaţii retorice: „Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van/ Ce se-abate şi la păsări de vreo două ori pe an?/ Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte,/ El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,/ Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg,/ Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!/ Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?/ Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?/ Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură? Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,/ Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?” (Eminescu 2014: 373). Femeia cu chip de înger se schimbă, ironic, într-o Dalilă, superficială, „cu gândirea ei uşoară”, „rece şi cochetă” (Eminescu 2014: 373). Absenţa Euridicei (idealul de negăsit în realitatea prozaică) are consecinţe şi asupra cântecului lui Orfeu, degradat în stridente, dizarmonice „strigări iregulare”.

Criza existenţială (nu doar erotică) reprezintă şi o dramă a creaţiei lirice. Orfeu sfârtecat şi nebun pierde ordinea apolinică, intră într-o fază progresiv-distructivă, dionisiacă, haotică, sterilă, glacială, neputincioasă. În ciuda reflecţiei din epilog asupra creaţiei, Eminescu nu scrie, totuşi, o poezie pură, o poezie a poeziei, metatextual-abstractă (proprie avatarului modern: capul şi lira): „P-ici, pe colo mai răsare câte-o rază mai curată/ Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată./ Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună./ Se împing tumultuoase şi sălbatece pe strună,/ Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,/ Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…/ Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!” (Eminescu 2014: 374-375). Finalul Scrisorii IV consună cu poemul Din lira spartă…, în care cântarea „amorţită” se opreşte pe un mormânt (fiindcă numai acolo, în tărâmul morţii, ar putea exista o Euridice a lui). Iată că aici avem şi avatarul orfic latin: Eros şi Thanatos.

Mihai Eminescu trece prin mai multe avataruri lirice ale lui Orfeu, pe care le putem considera etape în devenirea sa poetică. Am insistat pe avatarul sfârtecării întrucât acesta este cel mai tulburător. Sfâşierea lui Orfeu nu înseamnă o simplă tematizare a acestui mitem, ci se constituie, simbolic, într-o veritabilă dramă a creaţiei.

Blanchot, Maurice, „Privirea lui Orfeu”, în Spaţiul literar, Traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1980.

Călinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1-2, Bucureşti, Editura Minerva, 1976.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţie de Alexandru Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1985.

Chioaru, Dumitru, Avatarurile lui Orfeu, Bucureşti, Editura Univers, 2021.

Eminescu, Mihai, Poezii, Ediţie adnotată, Selecţie, cronologie şi note de Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014.

Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008.

Maulpoix, Jean-Michel, La voix d’Orphée. Essai sur le lyrisme, Paris, Édition José Corti, 1989.

Negoiţescu, I., Poezia lui Eminescu, Iaşi, Editura Junimea, 1980.

Petrescu, Ioana Em., Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.