Fracturi

Versatil şi integrator, romanul a tolerat, de-a lungul timpului, tot felul de hibridizări şi experimente, ajungând, în literatura română, până la cea mai radicală formă de autodeconstrucţie absurdă în Pâlnia şi Stamate de Urmuz. În epoca reţelelor de socializare, în care cărţile voluminoase îşi găsesc cu greu cititori, poeta şi jurnalista Cristina Hermeziu publică un roman fragmentar, Nickel (Cartier, 2024). Foiletoanele din secolul al XIX-lea ale popularului Misterele Parisului de Eugčne Sue ar fi putut fi înlocuite cu bucăţi de text postate pe facebook (de altfel, Cristina Hermeziu a coordonat şi un volum colectiv despre Viaţa pe Facebook. Dau like, deci exist, Polirom, 2020). Vivacitatea naraţiunii şi senzaţionalul atrag în continuare publicul larg, dar nu prea se realizează în două-trei fraze, de aceea, formula potrivită cititorului de reţea este imaginea. Nickel reprezintă un astfel de album de „imagini” poetice, un insectar uman francez şi român dintr-o fabrică a departamentului La Seine-et-Oise, unde se produc senzori de temperatură pentru industria aerospaţială.

Desigur că scriitoarea Cristina Hermeziu nu şi-a publicat romanul în „foileton” de facebook, dar ar fi putut s-o facă. Proza sa poematică mi-a amintit întrucâtva de volumele Tatianei Ţîbuleac (Vara în care mama a avut ochii verzi, Grădina de sticlă), numai că Nickel are un discurs mult mai fracturat, mai stenografic, uneori chiar în versuri (poezia nu exclude însă aici limbajul colocvial, nelipsit de crudităţi). Romanul debutează cu o didascalie dramaturgică de introducere şi prezentare a personajelor în/ din scenă şi este încadrat de două epiloguri, la început şi la sfârşit. Epicul nu dispare, dar se dovedeşte minimal. Naratoarea înregistrează, ca-ntr-un jurnal la persoana I, mişcările muncitorilor din atelierul de lucru, relaţiile interpersonale şi raporturile identitar-culturale (coliziuni, meciuri, diferenţe, prejudecăţi, atracţii, idile, bârfe), precum şi propriile stări psihologice (amintiri, traume, frustrări, angoase). Şi-a făcut dreads în cap şi se auto-alintă ironic „Gorgona”, e slabă ca un băieţoi şi complexată, se vede drept răţuşca cea urâtă („o lebădă smeadă, fără sâni”), are un tatuaj pe antebraţ cu The Wall (Pink Floyd), bea cam mult şi îi place să citească (strânge cărţile şi revistele pe care alţii le abandonează în bucătăria atelierului), ştie franceză din şcoală, provine dintr-o familie disfuncţională (abia îşi mai aminteşte chipul mamei care îi părăsise, tatăl beţiv murise într-un accident de muncă la fabrică, deşi ea suspectează că fusese împins de cineva), abandonase Politehnica (unde o înscrisese tatăl care o voia ingineră), fiindcă îi plăcea literatura şi se visa jurnalistă. Acasă, la Iaşi, are o garsonieră într-un bloc nou, cumpărată cu credit la bancă pe 17 ani, undeva la periferie, lângă cimitir, o bibliotecă şi un sac de box, plus un (fost) amant, bărbat căsătorit ce-i plătise prima rată. Nemulţumită de sine şi de viaţă, în Franţa se îndrăgosteşte de colegul Tim, „Loki-zeul nordic”, un ins mărunţel, cu părul lung în coadă de cal şi tatuat, a cărui fostă nevastă îi va învineţi Gorgonei un ochi. Pe fondul discuţiilor şi temerilor că fabrica din La Seine-et-Oise se va delocaliza peste vreun an în Moldova (din „Epilog II” aflăm că se va muta, de fapt, în China), lucrătorii îşi trăiesc micile şi marile drame, sub observaţia atentă a naratoarei, care le schiţează portrete memorabile.

Galeria personajelor este punctul forte al romanului Nickel (în jargonul lor, nickel înseamnă de nota zece). Madame Aurélie, şefa de atelier, poreclită Cruela (Cruela Demon): „Cu fundul mare şi picioare de păianjen, trecută mult de prima tinereţe. Bombate şi lucioase, 10 seminţe uriaşe de floarea-soarelui, negre, tivite cu alb, unghiile”. Deşi este urâtă aproape de toţi din cauza asprimii şi exigenţei, Madame Aurélie îşi îngrijeşte bărbatul semi-paralizat şi îşi ascunde latura afectuoasă: împleteşte fulare pentru români ca dar pentru despărţirea de după închiderea fabricii. Steph, şefă semioficială pe jumătate de atelier, „parcă-i pe patine toată ziua”, învaţă limba română, îşi cumpără parfumuri, strânge bani să-şi pună silicoane la sâni, are o fată obeză ce merge la psiholog, un fiu care fură motorete, un soţ „javră”, adulterin (amanta e o tânără de vârsta fiicei sale), şi o casă de vis, în atari condiţii, scoasă la vânzare. Steph „e ne-bu-nă. Rochia ei gris-vert tricotată, mulată pe corp, e wow, îi zic, şi franţuzoaica îşi dă halatul jos până la brâu şi se întoarce cu spatele la mine, ca să văd. Pe omoplaţi e doar dantelă, iar răscroiala îi dezveleşte spatele până la talie. Sexi”. Marie, şefa neoficială pe atelierul de sticlă, este „brici”, „grasă, frumoasă, deşteaptă şi mai ştie şi portugheză”, machiată impecabil, „ca scoasă din cataloagele Madame Figaro”, mobilă şi pricepută (realizează cele mai multe piese fără rebuturi), învaţă cuvinte în limba română şi „râde cu dantura ei cam de iepuroaică”. Lili, zisă „Lili-la-phénomčne”, are „părul întunecat şi des, Albă-ca-Zăpada-Disney, şi nasul subţire ca o dună la apus”, ascultă muzică populară în căşti şi se culcă ilegitim (în ţară are un iubit cu care trebuie să se mărite la vară) cu Victor (pe care nevasta din România îl spionează de pe un cont fals de facebook). Ralu, „turcoaica-noastră”, „e cât o scoabă şi vorbeşte singură. Ce zice, ce zice, râd franţuzoaicele când o văd cum se duce să caute acidul, mişcând din buze, cu privirea tăciune.// Nu traduce nimeni, dar ea zice ăştia se mănâncă de vii”. Andreea, „Căprioara”, „fâlfâie din gene”, „are părul de culoarea sfeclei, prins în coadă, sprâncene arcuite cu creionul dermatograf la 5 dimineaţa şi buzele maro. Blugi strâmţi şi adidaşi albi. E frumoasă ca o liceană de manga”. Olga poartă mereu o eşarfă la gât să-i acopere cicatricea (urma unui accident de maşină de când era taximetristă în perioada tranziţiei postcomuniste), este cochetă, găteşte bine, îşi face selfie-uri şi le postează săptămânal pe facebook, iar în campingul de cabane unde sunt cazaţi şi românii de la atelier are un vecin camionagiu care „vorbeşte întruna, în fiecare seară, tropăind prin cameră”. Etc., etc.

Pe lângă excerptele transcrise din traducerea franceză a Zenobiei lui Gellu Naum, naratoarea relatează/ descrie o plimbare la Turnul Eiffel, vizitarea vitrinelor animate din Paris şi a galeriilor Lafayette, îmbodobite de Crăciun, discuţiile despre (geo)politică şi economie (globală) de la coada votului pentru un referendum din România, jocul de fotbal din parcarea fabricii, accidentul lui Miodrag, care ia foc în atelier, întrecerea decojirii unui măr şi a unei portocale în pauza de prânz, între Miodrag şi Tim, intimitatea erotică dintre ea şi Tim, farsa lui Simică de la Costco, pentru a mânca gratis din produsele promoţionale, campania de găsire a celor mai frumoase cărţi de dragoste cu ajutorul traducătoarei (vecinul Olgăi, camionagiul, credea că lectura celei mai minunate poveşti de dragoste îi va trezi fiul din comă), petrecerea de la casa şefei, Madame Aurélie. Românii trăiesc în condiţii sărăcăcioase în camping, realităţile social-politice de acasă sunt mai dure pentru ei (trecutul comunist, corupţia, migraţia economică în ţările europene occidentale), dar romanul Cristinei Hermeziu arată mutaţii ale globalizării ce îi afecteză şi pe francezi, o nesiguranţă generalizată, care depăşeşte condiţia etnicilor din Est. Chiar dacă uneori francezii îşi permit să se distreze pe seama românilor, aruncând cu pâine în ei (fiindcă Mioara spusese că-i păcat să arunci resturi de pâine), delocalizările industriale tot mai dese le vor zdruncina şi lor existenţa. Dincolo de diferenţele culturale (de pildă, bărbaţii francezi poartă mărţişor, franţuzoaicele sunt feministe etc.) sau de standard economic (francezii mănâncă din cutii de alimente tupperware, iar românii din băliuţe de smântână, Steph are o casă „ca-n poveşti” etc.), muncitorii de la fabrica din La Seine-et-Oise îşi revelează tandra umanitate comună când se solidarizează să-l ajute pe camionagiu ori când, la chermeza Cruelei, se joacă împreună cu avioanele de hârtie, făcute din pagini de reviste porno.

Decorul tehnic artificial şi fauna umană sunt surprinse în fotograme pictural-poetice, adesea cu deturnări de la precizia realistă la insolitări suprarealiste: „Toate franţuzoaicele sunt în halate albe. Lucrează sub microscop. Seara le pun microscoapelor în cap huse roşii, fabrica devine un mare coteţ plin cu flamingo abulici”; „Peste zi, lumina e şi ea un halat alb XXL, am numărat, sunt 8x12= 96 de neoane albe.// Atelierul de lucru pare un acvariu de gheaţă”; „La 15h30 nu mai e nicio respiraţie curată în aer, un cârd de lebede frânte, prăvălite peste posturi, dizgraţioase, ciufulite, boţite, hâde, balerine fanate,/ flamingo abulici./ (în liceu, domnişoara de franceză ne punea să scriem poezii cu multe adjective)”; „Lumina traversează atelierul, dintr-o parte în alta a clădirii, cu săbii laser, moi şi fierbinţi. Poate de asta în ziua aceea pupilele s-au dilatat peste măsură, mâncând irisurile colorate, privirile aveau hăuri de velur în mijloc, găuri negre care înghiţeau frigul neoanelor şi al oaselor.// Lasă că nici buzele nu se mai lipeau cum trebuie, pe obraz se crăpau riduri minuscule, după cum zâmbea fiecare, niciodată de tot”.

Nickel este un micro-roman realist în trama epică, de actualitate prin tema migraţiei (sau a diasporei), ingenios în stilul poetic, îndeosebi „vizual”, seducător precum un joc de artificii, de fulguranţe colorate, un concentrat de poveste în schije, cu fracturi existenţiale şi identitare, cu suferinţe profunde, indiferente la naţionalitate, dar şi cu momente luminoase, de imprevizibile apropieri umane. În acelaşi timp, prin fragmentarism, impact plastic-imagistic şi scurtime, pare o carte reprezentativă pentru epoca facebook. Nu este o carte lejeră, ci una valoroasă literar, însă Cristina Hermeziu reuşeşte să-şi capteze cititorul pe spaţii mici, pe secvenţe; deoarece timpul de atenţie s-a micşorat, lectura unui astfel de roman ar putea avea mari şanse de succes în lumea de azi.