Trei voci poetice tinere

Vlad Alui Gheorghe (n. 1992) face parte dintre poeţii care nu publică torenţial, acest simplu fapt putând indica o auto-exigenţă relevantă în ceea ce priveşte propriul scris. Mici insule fără verdeaţă (2024) este a treia carte de versuri, după fratele mut. la nord apa e curată (2013) şi Disco 2000 (2016).
Poemul inaugural defineşte starea de spirit a întregului volum, o alienare timpurie a unui tânăr în floarea vârstei, produsă de tristeţea despărţirii de iubită şi de senzaţia unei mecanicităţi deşarte a existenţei: „sunt un tramvai/ care se întoarce noaptea la depou// singur, fără lumina aprinsă-n interior, cu semnul defect în/ faţă, un tramvai în care nimeni nu mai vrea să/ urce, care nu mai deranjează pe nimeni cu zgomotul/ produs, care/ nu mai ajunge de multă vreme pe unde/ trebuie” (***). Peisajul interior, sufletesc este, de fapt, unul gol, auster, ca după un incendiu, o mică insulă fără verdeaţă, ca să folosesc metafora din titlu. Poetul se priveşte însă din afară, cu ochi străini şi „obiectivi”, ca şi cum ar fi un personaj într-un scurtmetraj al singurătăţii dezolante: „un băiat singur prin jysk în inima toamnei cu/ o pernă şi două scaune de plajă în mână/ mai singur ca oraşele bombardate, mai răpus/ ca economia lor/ cară baterii fără să ştie la ce bun să le ia,/ şi o pătură să acopere golul lăsat de/ căldura care nu mai e” (***). Când vorbeşte direct despre post-apocalipsa trăită, introduce şi note ironice, spre a nu cădea în înduioşare de sine: „capul meu e o pătură plină de găuri/ (…)/ capul meu e o cutie perfectă/ în care pui cu sârg sticlele goale de la/ masa de prânz” (levitaţie). Câteva poeme ritmate şi rimate (de pildă, O linie doar a noastră, Apel în aşteptare) aduc un soi de înviorare ludică, într-un ansamblu poetic aşezat într-o lumină decolorată, stinsă.
Considerând că „frumseţea/ e/ obositoare” (***), Vlad Alui Gheorghe se remontează într-o poezie discretă, cu o linie de joasă tensiune şi cu o tonalitate îndeosebi de blues. 

Sorina Rîndaşu (n. 2003) se află, cu Regatul disfuncţiei (2024), la al doilea volum de versuri, după debutul precoce din 2018, cu Paisprezece vieţi şi o eternitate. Noua carte ar putea reprezenta, de fapt, „debutul ei real”, cum punctează şi Florina Pîrjol, pe coperta a patra.
Temându-se de o „sinceritate brutală”, Sorina Rîndaşu efasează biografemele prea accentuate (mai vizibile în secţiunea a doua, Disequilibrium) şi transformă poezia într-un „canal colector” de stări şi emoţii negative, disforice: oboseală, letargie, groază, ameţeală, confuzie, irascibilitate, insomnie, amăgire, mortificare, nesiguranţă, resentiment etc. Toate acestea se coagulează într-un „regat al disfuncţiei”, deşi discursul poetic adresativ (un dialog cu sine, cu un iubit sau chiar cu cititorul) este unul scurtcircuitat, destructurat, al unei fiinţe destrămate de anxietate, ce-şi caută în van un adăpost, un scut protector, pentru că, în maximul de teroare, „poezia/ nu mai are/ nicio putere” (unde e poezia aceea miraculoasă). Există aici un fior neoexpresionist, al „zilelor putreziciunii”, dar poeta, în general, mai mult discursivizează decât îşi plasticizează angoasele, poate şi fiindcă apelează la „inhibitori” farmaceutici, iar memoria „s-a transformat în dulapuri pentru depozitat pastile” (uneori se întâmplă să îmi imaginez adăpost).
Sorina Rîndaşu scrie o poezie tahicardică, a unui spaţiu interior contorsionat, post-traumatizat, descris într-o lumină abrazivă, contondentă. Vocea disperării înfloreşte, într-un loc, în rugăciune: „cred, Doamne, ajută inimii mele slăbite/ să trăiască într-o reţea privată/ şi să se desfacă din ea numai buchete de/ salvie” (cred, Doamne, ajută necredinţei mele).

Ana Herţa (n. 1989) a publicat până acum trei cărţi de versuri şi una de proză. A debutat în 2021, cu poezie, De nerostit (Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România). Volumul Poeme de lut (2024) vine să confirme o voce lirică cvasi-matură, într-o formulă care îmbină autobiografismul şi reflexivitatea.
Prima secţiune, Şotron, se constituie într-un album poetic de familie, cu personaje ca mama, străbunica Victoria, tata, bunicul, bunica. Amintirile din copilărie hrănesc imaginarul Anei Herţa, marcat mai ales de trauma plecării tatălui. Mai multe poeme gravitează în jurul figurii paterne, cel mai dramatic fiind, cred, Îndreptar pentru tata: „haide, tată, strânge apa din mare/ într-o cană de tablă/ şi limpezeşte-mi părul/ ca înaintea plecării tale/ căci de atunci n-am mai ştiut să fiu copil vreodată”. Există o nostalgie a satului în care a crescut, de unde şi transcrierea unor frânturi din înţelepciunea rurală veche, dar şi metafora din titlu, care trimite, de fapt, la o legătură cu pământul rădăcinilor: „Tu eşti poemul din lut/ pe care îl scriam cu băţul/ în spatele casei copilăriei mele” (Poemul din lut). Rememorarea capătă uneori gestualitate de ceremonial (Victoria) şi scoate la lumină oameni (un portret expresiv apare în Catarina) şi evenimente de altădată, percepute cu ochi fraged (Nunta, La moartea lui Ion). Moartea nu devine propriu-zis o temă, ci se arată ca o prezenţă intimă insidioasă, nu pare să angoaseze în mod sfâşietor spiritul, ci, mai degrabă, este acceptată ca un fenomen firesc. În secţiunea a doua, Tandreţuri, predomină „tablourile” urbane şi poemele de dragoste. Reprezentarea erosului prilejuieşte imagini cu mare forţă de sugestie: „din spate un om grăbit ne atenţionează că vom cădea/ definitiv/ atunci eu te adun în mine/ precum ai strânge nişte firimituri de pâine/ de pe-o masă/ cu dosul palmei” (Brodare) sau „aşa e inima ta, o ramă/ în care mă încadrezi perfect/ precum o fotografie cu soldaţi prea tineri/ care nu au mai ajuns din război acasă” (Inima ta).
Poezia Anei Herţa are un ethos stoic, redevabil unei mentalităţi rurale, iar din acest motiv dramele personale nu ajung niciodată catastrofe demolatoare.