Poezia ca selfie al psihicului

Come back-ul poetic al lui Călin Vlasie, după mai bine de două decenii de pauză, micile întâmplări (Cartea Românească, 2021), marca o îndepărtare de radicalismul experimentelor de tinereţe din Acţiunea interioară (primele patru volume de versuri strânse laolaltă). Apărut ulterior la Editura Rocart, tripticul Virtual (Cartea 1. Konectat, 2023, Cartea 2. Generator, 2023, Cartea 3. Suprem, 2024) pare să revină la un program poetic experimentalist, expus încă din Poezie şi psihic (un jurnal de creaţie început în 1972, încheiat în 1990 şi publicat în 2003 la Editura Paralela 45). În viziunea lui Vlasie, poezia este un „construct” integrator (de altfel, şi alţi optze­cişti aveau obsesia integralităţii, a totului), în care intră, deopotrivă, realul şi imaginarul („o altă dimensiune a realului”), iar, mai nou, şi virtualul, generat de existenţa internetului. În aceste condiţii, „poeticul se extinde la infinit şi devine un adjectiv al fiinţei concrete, al psihis­mului fenomenal” (am citat din fragmentul de interviu din revista Poezia, nr. 4/ 2003, notă de subsol în Virtual. Cartea 3. Suprem).

Prima secţiune din Virtual. Cartea 3. Suprem, E-RM/ remember, are un caracter vădit teoretico-demonstrativ (poemele poartă titlul # eseu, cu numerotare, există şi un paratext explicativ). E-RM ar fi o „staţie virtuală”, de unde şi codul „disponibil în 3 moduri: Konectat, Generator şi Suprem“ (# eseu 2), iar vocea poetică aseptică o mimează/ o împrumută pe aceea a inteligenţei artificiale: „salut! nu am găsit nicio piesă/ care să conţină aceste versuri./ sau poate sunt parte/ dintr-o creaţie a ta/ sau a cuiva cunoscut“ (# eseu 3). Şi în primele două volume poetul se ipostaziase în „pixel vorbitor“, „maşinăria/ de povestit“, „doar o simulare“, „un program“ cu „module curioase/ care scanează cuvintele“, numai că programul se defectează, la un moment dat, în intertext eminescian: „pro­gramul s-a defectat/ maestrul şi-a smuls limba/ şi ochii şi tot ce era/ în psihicul său“ ([# singură­tăţile se opresc aici]). Nu va crea niciun post-limbaj fără cuvinte, cum visa în deschiderea primei cărţi a Virtualului, ajungând să denunţe, în cea de-a treia, eşecul postumanismului poetic: tehnologia informaţiei şi multilimbajele aferente sunt nimic fără „trăirea poetică/ şi simţul poetic“, fiindcă „o clonă perfectă“ „nu poate imita totuşi/ sufletul tău“ (# eseu 4). Existenţa în virtual produce nu doar mutaţii psihologice şi social-politice, uneori dramatice (analizate de specialişti), ci şi o bulversare a criteriilor artistice, o „democratizare“ pulveri­zantă a artei. Despre aceasta din urmă scrie şi Vlasie: „o cale lungă la capătul căreia nu vom mai şti/ ce este poezie şi ce nu este poezie/ ce este literatură şi ce nu este literatură/ ce este artă şi ce nu este artă“ (# eseu 10). Dincolo de această ramă conceptuală fastidioasă şi de prezentarea psihicului uman în termeni tehnologici, „un browser/ ataşat corpului meu“ ([# a doua revelaţie]), poezia din Virtual este o explorare mentală structurată în cercuri danteşti, corespunzătoare celor trei volume: infernul de viziuni disforice din Cartea 1. Konectat, purgatoriul vindecător al imaginaţiei din Cartea 2. Generator şi paradisul fantas­matic din Cartea 3. Suprem.

Aş vrea să subliniez că scriitorii sunt, de fapt, cel mai puţin afectaţi/ schimbaţi de virtual, întrucât ei (sau unii dintre ei) au imaginat multiversuri, şi-au multiplicat identităţile, au amestecat spaţiile şi timpurile, au creat ontologii ficţionale hibride, au inventat heterotopii încă dinainte de dezvoltarea World Wide Web. Din acest punct de vedere, condiţia virtuală poate deveni, pentru poet, cum observă Al. Cistelecan în prefaţa volumului, „o extatică a eului“, „un răsfăţ în potenţialitatea actualizată deodată cu răsfăţul în realitatea himerizată“ („Realiter vs virtualiter“). În Virtual. Cartea 3. Suprem, [# a unsprezecea revelaţie] funcţionează ca o artă poetică: „acesta este constructul personal// paradisul în care locuim şi plângem// nu întreba de unde venim// nici încotro ne îndreptăm// lumile se întrepătrund/ cum în frigiderul meu stau la un loc/ pentru expunere veşnică/ tot felul de personaje şi pustietăţi/ tot felul de timpi istorici// peter sparnau şi/ ulrich von tennstädt,/ carl linnaeus,/ brianna năzdrăvana,/ eugen ionescu,/ alex chirurgul,/ paradisaea apoda,/ ierusalim,/ dezimnikos,/ russenart,/ nuwestad,/ kronstadt,/ wortzelant,/ valea alta/, härmeschtat/ trivale, banab,/ frankfurt buchmesse“. Tot acest frigider virtual babilonic se simte însă amenin­ţat de o „simplă pană de curent“. Călătoria spre paradis, cu rachetuţa lui ellon myork, cu poetul ylgart, cu zon glor, cu brianna, este pe alocuri ludică sau ironică (cu ritm şi rimă, în „dulcele stil clasic“), dar finalul, după tot carnavalul identitar al personajelor-mască, aduce [# reîn­toarcerea] autorului, în mise en abyme: „mă voi întoarce în oraş călin vlasie/ şi voi scrie un poem cu întoarcerea mea/ în oraşul infernal/ tăiat la nord de râul/ în care se varsă un alt râu/ aşa cum sufletul meu de ieri/ se varsă în sufletul meu de azi/ am toate dovezile să scriu/ că nimic nu-i mai frumos/ ca această revărsare a vieţii mele/ în paginile acestui album/ cu fotografia mea lipită pe copertă“.  Scrisul este şi salvare de alienarea virtuală, este şi frumuseţe luminoasă, este şi înveliş protector: „ca nişte solzi strălucesc versurile/ pe corpul meu/ o armură pe care doar eu o văd“ ([# neuronim 02.0], din seria „neuronimelor“ expulzate în volumul al doilea al tripticului). Până la urmă, aburul creierului, holograma poeticului se materializează în corpul din cuvinte al cărţii tipărite.

Pentru Călin Vlasie, poezia este un selfie al psihicului, acest dispozitiv uman mai misterios decât orice inteligenţă artificială. Din el se nasc epifaniile, iluminările, inefabilele.