Un „colocviu“ critic

Într-un top al criticilor contemporani de poezie, Al. Cistelecan ar ocupa, fără îndoială, unul dintre locurile fruntaşe, alături de nume precum Ion Pop sau Gheorghe Grigurcu, îndeplinind aceleaşi criterii „tari“ de evaluare: consecvenţă în comentarea fenomenului poetic românesc, competenţă analitică, acuitate interpretativă, acţiune valorizatoare (demonstrate prin volumele Poezie şi livresc, Celălalt Pillat, Top ten, Mircea Ivănescu. Micromonografie, Al doilea top). Prin colocvialitatea şi expresivitatea stilului, prin verva ironică sau polemică şi chiar prin tranşanţa judecăţilor axiologice, Al. Cistelecan se distanţează însă de modelul ilustrat de cei doi experţi afabili ai poeziei române moderne şi contemporane, ataşându-se, într-un fel, ethos-ului efervescent al epocii interbelice şi mai ales spiritului critic călinescian. Comentariile sale sunt adevărate puneri în scenă, spectacole ale unei inteligenţe critice histrionice, în care fervoarea ideilor se însoţeşte cu dozajul atent al „efectelor“ şi, deşi „nu e ceea ce s-ar putea numi un critic rău“ (Gheorghe Grigurcu), cu o maliţiozitate de fond, temperată însă de intenţiile constructive ale demersului critic.

Când nu scrie despre poeţi, Al. Cistelecan se preocupă de meandrele discursului critic autohton. Diacritice (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007) este o culegere metacritică, alcătuită din comentarii despre cărţi de critică şi istorie literară, dar şi de eseuri şi publicistică, apărute aproximativ din anul 2000 în revistele Vatra, Familia, Cultura şi Altera. Volumul se vrea o pledoarie „pentru vitalitatea speciei critice şi pentru actualitatea ei. Dar mai cu seamă pentru dialogul critic“. În atari condiţii, Diacritice chiar seamănă cu un „dialog“ întreţinut de autor cu douăzeci şi cinci de reprezentanţi de seamă din toate generaţiile postbelice ale criticii literare româneşti: Adrian Marino, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Ion Pop, Eugen Negrici, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Dan C. Mihăilescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea A. Diaconu, Caius Dobrescu, Sanda Cordoş ş.a. Dar şi cu un „compendiu“ critic, întrucât ne sunt prezentate, inevitabil, o serie de formule, de metode şi de stiluri critice surprinse în formele lor aplicate, altfel spus, in work. Nu în ultimul rând, volumul lui Al. Cistelecan este o colecţie de portrete critice memorabile. Înainte de a intra în „dialog“ sau în „gâlceavă“ cu ideile confraţilor, criticul fie face o scurtă introducere la tema cărţii comentate (ca de pildă, un mic discurs identitar la Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România. Adrian Marino în dialog cu Sorin Antohi), fie schiţează contextul apariţiei editoriale (de exemplu, atmosfera de isterie, de o parte, mitizantă, de alta, demolatoare, vizavi de Mircea Eliade, în care apare exegeza lui E. Simion, Mircea Eliade, spirit al amplitudinii), fie conturează „profilul“ critic şi spiritual al „interlocutorului“. O frază sau o formulă sintetică, uneori metaforizante, individualizează „personajul“ mai pregnant decât orice analiză doctă asupra textelor critice. Astfel, Grigurcu este „un critic-monah ce şi-a depus voturile, de la început şi pentru totdeauna, pentru ordinul riguros al devoţilor poeziei“; N. Manolescu a fost „pentru anii ’60-2000, Critica“; M. Martin e, la noi, „singurul critic dintre teoreticieni. (Poate şi viţăvercea – singurul teoretician dintre critici.)“; Ion Pop este, „poate înainte de orice, un critic drept, echitabil până la monotonia tratamentului. Drept, de fapt, e puţin spus, pentru că Ion Pop e exasperant de just“; Mircea Iorgulescu, mai mult decât Pompiliu Constantinescu, este un „Saint-Just“ al criticii literare prin cronicile sale foarte „iacobine ca spirit“; Cornel Moraru este „un spartan al expresivităţii critice, cultivând judecata gravată în pregnanţele conciziei“; Al. Th. Ionescu deţine „titlul de cel mai leneş critic român în viaţă“; Dan C. Mihăilescu, „om-orchestră“ care „a transformat critica în show, făcând din ea o artă de vervă strictă“ este „ultimul critic ce nu se sfieşte să mizeze deschis pe criteriul gustului, exhibându-i limitele cu o onestitate provocatoare“; Nicoleta Sălcudeanu este „un cronicar literar pursânge“ şi „o căutătoare metodică, ori baremi încăpăţânată“, de „noduri în papură“ etc.

Comentariul strict al cărţilor revelează mai ales contradicţiile lor interne, exagerările de ton, contorsiunile ideatice în sprijinul unei teze sau abuzul de interpretare, inadecvările de metodă, „profeţiile“ critice neîmplinite, parti-pris-urile generaţioniste sau ideologice. Al. Cistelecan îşi construieşte riguros argumentaţia, mergând din detaliu în detaliu, de la aspectele pozitive la punctele slabe, de la observaţia critică blândă la „securea“ neiertătoare a ironiei. E drept că nu toate analizele sale beneficiază de un astfel de final „sângeros“, dar un grăunte de ironie, fie şi în variante tandre, din motive de vibraţie empatică, se regăseşte pretutindeni. „Muştruluiala“ de parcurs sfârşeşte, de obicei, dacă nu cu o notă mare, cel puţin cu una de trecere. Însă nervul polemic al lui Cistelecan, „optzecist“ combatant pe frontul neo-expresionismului poetic ardelenesc (şi în contra postmodernismului „de amvon“), ajunge şi la ritualuri de execuţie, ca în cazul volumului lui Lefter, Flashback 1985: începuturile „noii poezii“ , al cărui comentariu reprezintă o acumulare apoteotică de obiecţii, cu excepţia părţii introductive, unde obiectul ironiei acide este megalomania lui Marin Mincu: „Nu ştiu câte idei umblă prin literatura română, dar un lucru e sigur: indiferent câte vor fi fiind, multe ori puţine, toate sunt ale lui Marin Mincu. Şi cele ce-au fost, şi cele ce sunt şi cele de mâine…Iar asta nu-i, aşa, un adevăr printre altele, uşor de neglijat, ci chiar axioma centrală a literelor române. După câte se aude, nici Maiorescu nu mai doarme liniştit, fiind şi el frecventat, tot mai des, de fantoma lui Marin Mincu şi de coşmarul priorităţilor“. Dar chiar şi „muşcăturile“ ironice par un răsfăţ în comparaţie cu verdictul limpid şi nemilos, ca de exemplu cel privitor la Istoria… lui Alex. Ştefănescu, „un fel de istorie folclorică, după ureche“. Incisivitatea lui Cistelecan are totuşi farmec, deoarece criticul nu-şi pierde aproape niciodată umorul şi ştie să dea până şi iritării stilul justeţii. Iată, de pildă, concluzia maliţioasă a analizei la Al treilea discurs, prin care lansează „paradoxul lui Marino“: „să ne prezentăm Evropii ca nişte mari specialişti într-o literatură proastă şi într-o cultură improvizată. Pentru că important e să fim specialişti, chiar şi în specialităţi care, în sine, stau rău (ba chiar atât de rău încât cel mai mare bine pe care li l-am putea face ar fi să le lichidăm; dar atunci în ce-am mai putea fi specialişti?!“. E aici mai degrabă o reacţie „resentimentară“ a unui iubitor de literatură, de poezie în special, la „resentimentele“ literare ale lui Marino, pe care, paradoxal, tot el le demontează: „Numai că, dacă tot ţi-e indiferentă o femeie, de ce trebuie să-i spui mereu cum să se-mbrace, cum să se poarte, când să iasă în lume şi, mai ales, când să se retragă?!“. Rezultă, prin urmare, că literatura română nu-i era deloc indiferentă lui Marino. Îl nemulţumea însă înclinaţia ei pentru arabescurile stilistice în dauna ideii, ca şi literaturocentrismul culturii române în genere, pe care le considera necompetitive pe plan european; nu lichidarea esteticului o propovăduia, de fapt, ci lichidarea preeminenţei sale. Acelaşi soi de  judecată excesivă iese la iveală când Cistelecan, structural un ironist, îi reproşează lui Eugen Negrici tonul prea „mânios“ din Literatura română sub comunism. Poezia, considerând că o literatură atât de caricaturală nu mai poate fi citită decât cu amuzament, ca literatură distractivă sau măcar cu oarecare seninătate. Dacă Negrici ar fi făcut doar o analiză critic-literară (deşi e aproape imposibil să ignori portanţa ideologică a textelor proletcultiste), probabil că obiecţia lui Cistelecan s-ar fi susţinut. Dar de ce şi-ar fi pierdut Negrici vremea cu o literatură caricaturală şi, în definitiv, non sau anti-estetică? Înseamnă că a urmărit în primul rând altceva, miza demersului său fiind, de fapt, etică. Or, Cistelecan ştie el însuşi că prin umor, distanţare ironică, aruncare în derizoriu sau bagatelizare, gravitatea şi dramatismul istoriei se devaluează. O propunere de „terapie istorică“ nu se putea sprijini pe volute umoristice sau ironice (fertile ca psihoterapie, dar contraproductive ca terapie existenţială, după cum observa şi Laurenţiu Ulici, scriind despre stilul „mehenghiu“ al românilor, în Mitică şi Hyperion).

Al. Cistelecan este un critic subtil şi sever, cu judecată obiectivă (cu inerente şi umane idiosincrasii, fireşte) şi cu o mare apetenţă pentru stilul agonal. De altfel, o constantă a Diacriticelor o reprezintă sancţionarea monologismului sau a autismului critic, a rostirii pretins adamice, într-un domeniu în care referinţele sunt nu doar necesare, ci şi inevitabile, când ele există (şi, de regulă, există). Cartea sa se dovedeşte un „colocviu“ critic animat, cu reverenţe de obicei discrete şi cu replici tăioase, dar din care iese în avantaj, bineînţeles, numai critica literară românească.