Melancolii

Dacă ar fi să fac un top personal al poeziilor lui Eminescu, cred că Melancolie ar fi pe primul loc. Dincolo de importanța marilor sale poeme filosofice și vizionare, pe care le receptez acum mai degrabă intelectual, Melancolie rămâne relectura cu aceeași proaspătă, mereu reînnoită, emoție estetică. Bacovia, Arghezi și Blaga au, fiecare, câte o Melancolie, însă, în acest caz, ontogenia surclasează clar filogenia. Pe lângă poemul eminescian, Melancoliile lor (la Bacovia, autumnală și zgomotoasă, la Arghezi, erotică, la Blaga, mai complexă, extinsă neoromantic la „imensa lume“) par scrise de niște poeți începători.

Melancolie este o construcție poetică paradigmatică pentru felul în care Eminescu reușește să rupă convenția romantică, traversând și contopind câteva vârste lirice. Poemul debutează ca o meditație romantică tipică, descrierea metaforică a unui cadru nocturn hibernal, dominat de motivul selenar (e interesantă și variația de gen feminin-masculin: „regina nopții moartă“, „adorat și dulce al nopților monarc“). „Țintirimul singur cu strâmbe cruci“ și „biserica-n ruină“, „tristă, pustie și bătrână“ trimit la literatura preromantică a ruinelor, dar și la atmosfera gotică, stranie și terifiantă, bântuită de elemente supranaturale și de vibrații misterioase: „O cucuvaie sură pe una se așează, / Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca, / Și străveziul demon prin aer când să treacă, / Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale / De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale“. (Fără nicio legătură directă, imaginea bisericii dărăpănate îmi reamintește o secvență din Nostalgia lui Tarkovski, cu ruinele catedralei părăsite.)

Partea a doua a Melancoliei ar putea plasa, într-adevăr, poezia în proximitatea simbolismului, prin corespondența dintre universul exterior, pustiit și degradat, și planul interior morbid, al minții și al inimii unei ființe dezabuzate, în plin proces de destrămare: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici – / Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici, / Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas / Abia conture triste și umbre-au mai rămas. / În van mai caut lumea-mi în obositul creier, / Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țin, / Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu“. Prin ultimele șase versuri Eminescu face însă un salt extraordinar, fără nicio plasă de siguranță, în golul sfâșietor al alienării moderne. Simplu, direct, fără învăluiri metaforice, podoabele stilistice fiind deja inutile: „Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură, / Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult / Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult“.

Autoscopie de clinician, care privește cu detașare (aproape ironică) boala și moartea sufletească. Propoziția de încheiere a preluat-o și Ion Mureșan, ca un refren intertextual reverențios, „Și e atât de frumos de parcă-am murit demult“, în poemul Și e atât de frumos, acoperit de umbra melancoliei eminesciene (din volumul Introducere în poezie, Editura Charmides, 2023). Trecând peste forma învechită a unui verb („cură“, folosită însă din motiv de rimă), fragmentul final din Melancolie parcă ar fi fost scris ieri, fiind, de fapt, atemporal de tulburător. Șocant ca prăbușirea unui meteorit. De altfel, Justine din Melancholia lui Lars von Trier ar fi putut rosti liniștită: „Parc-am murit de mult“.

M-am gândit la Eminescu nu numai pentru că în ianuarie este ziua lui consacrată, ci și cu prilejul dezbaterilor despre noua programă de Limba și literatura română la liceu. Văzând disprețul unor combatanți la adresa antecesorilor din perioada veche și premodernă, m-a cuprins, fără să vreau, melancolia. O remarcabilă noblețe de spirit a avut Eminescu în Epigonii, făcând elogiul înaintașilor, deși le știa foarte bine limitele estetice. O literatură ca a noastră, fără „capi de serie“, care nu a inițiat curente literare, nu a inventat modele, ci le-a importat/ adaptat, care s-a grăbit la un moment dat să „ardă etape“, care a suferit traumele istoriei etc. (mimetică, periferică sau cum vrem să-i mai spunem), nu poate fi cartografiată fără referințe la un minimal context cultural internațional.

Cu toate acestea, dincolo de orice discuții pedante, disciplina de studiu în școală (încă) este Limba și literatura română. Nu e nici Literatura comparată, nici Literatura universală (disciplină separată, la profil uman), nici Literatura transnațională, nici Literatura actuală. Asta par să uite destui comentatori, specialiști sau doar chițibușari de facebook. Eventual, nemulțumiții pot cere schimbarea planului de învățământ, dacă limba și literatura română (cu istoria lor dificilă) nu le (mai) plac (că tot se vorbește obsesiv despre criteriul plăcerii, în fapt, extrem de versatil). În plus, perspectiva diacronică permite cunoașterea evoluției formelor literare și reliefarea unui canon estetic.

Dar tocmai cu valoarea estetică se războiesc mulți dintre cercetătorii literari de azi. Ei instrumentalizează literatura în scopuri ideologice sau sociologice (de parcă analiza/ interpretarea unor reprezentări literare ar duce la concluzii științifice irefutabile despre istorie și societate). De aceea, abordarea tematică le vine mănușă. Esteticul nu a fost niciodată și nici nu poate fi o categorie cu desăvârșire pură, pentru că literatura de calitate este și un mijloc de înțelegere a umanului și a lumii, înglobând, firește, și problematizarea altor valori (sociale, ideologic-politice, morale, religioase). Literatura este, într-adevăr, cea mai bună școală de umanism, dar nu la modul normativ, doctrinar, rețetar.

Eludând valoarea estetică, textele vor deveni simple pretexte pentru educație ideologică, civică, morală, religioasă (variabile după „Principalul Istoriei“, în termenii lui Nemoianu, din O teorie a secundarului, care poate fi acum progresist, iar mâine, ultraconservator). Dacă încărcăm literatura cu mai multe funcții decât poate duce, îi vom anula, până la urmă, identitatea. Nu există deja alte discipline curriculare pentru educație sistematică de tip civic, moral, religios, economic, juridic etc.? Nu mai insist, alături de orice programă sunt decisive competența, creativitatea, charisma profesorului de la clasă, precum și modalitățile de evaluare de la bacalaureat.

Revenind la Mihai Eminescu, nici nu știu ce e mai rău în privința lui: „delirațiile la geniu“ și închinarea ca la sfintele moaște ori puseurile cancel culture. Eminescu a fost un om viu, nu vreun mortificat prețios, trăind cu voluptate atracțiile, uneori păcătoase, ale viului, și ar râde homeric de tămâierile pe care i le fac unii urmași. De altfel, poetul a avut suficientă autoironie încât să se „demitizeze“ în avans, de pildă, în poemul Din Berlin la Potsdam. Lecturile critice, iar nu sanctificarea, îl mențin în continuare provocator și contradictoriu, scânteietor în zonele înalte ale operei sale literare și pătimaș imprudent, supus greșelii, în sfera jurnalisticii politice. Asta nu ne împiedică însă a-i admira calitățile caracterului: „statornicie în credință și sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin și imediat“ (Eugen Negrici, în Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008).