Darul ca pharmakon

Dacă Nietzsche, precursorul tuturor deconstructivismelor contemporane, a edificat o filozofie poetică, necesară ca problematizare a fundamentelor ontologice şi epistemologice ale lumii, ca gimnastică mentală pentru întreţinerea vitalităţii spiritului, urmaşii săi, aşezaţi sub umbrela Teoriei critice, au căzut într-un dogmatism ideologic care ia adesea forma terorismului intelectual. Demitizarea nu a condus la un amurg al tuturor zeilor, ci la creşterea altora, ca nişte ciuperci otrăvitoare, hrănite din cadavrele profanate ale istoriei: „...în timp ce întorceau spatele Marilor Naraţiuni şi Cheilor de interpretare a tuturor mitologiilor, denunţându-le ca iluzorii, imperialiste şi altele, Teoreticienii au reuşit să înalţe Cea Mai Mare Naraţiune dintre toate – Teoria – , cel mai mare colonizator intelectual din toate timpurile. (...) Bătrânii bolşevici, cum i-am putea numi pe acei adevăraţi credincioşi întru Teorie, apreciază ceea ce ei consideră a fi forţa revoluţionară absolută a turnurii lingvistice, mai ales în ipostaza ei deconstructivistă“ (Valentine Cunningham, Lectura după Teorie, trad. de Carmen Muşat, Tracus Arte, 2022).

Deşi avea ca mobil generos deconstruirea ideilor preconcepute, a convenţiilor simplificatoare, a stereotipurilor rasiale ori de gen, a reducţionismelor gândirii, „Teoria a umplut rafturile criticii cu ceea ce a devenit, în mod catastrofal, stocul de noţiuni convenţionale: idei pre-concepute, pre-judecăţi, care devin interpretări preconcepute. De-a lungul anilor, interpretările inadecvate au fost stimulate de idei fixe, referitoare la ceea ce s-ar putea afla în texte, iar interpretările eronate, în orice epocă, pot fi definite adesea ca fiind cele care selectează dintr-un text doar ceea ce căutai deja, fără suficiente referinţe la ceea ce există în realitate acolo. (După cum se vede, pornesc de la ideea că există, în fapt, anumite lucruri într-un text.) Dacă definiţia clasică a ideologiei este de falsă conştiinţă, ea este, tipic de altfel, şi o falsă epistemologie, care încurajează, iarăşi tipic, o falsă hermeneutică; astfel încât ideologiile interpretării şi interpretarea stimulată de ideologie sau de Teorie nu sunt cu nimic mai puţin vinovate de erorile de interpretare. (...) Teoreticienii citesc eronat şi o fac într-un mod spectaculos. Interpreţii inspiraţi de Teorie o iau razna cu o regularitate de speriat. În mod evident, Teoria distorsionează interpretarea. Teoria violentează sensurile textelor“ (Valentine Cunningham, op. cit.).

Privit prin prisma civilizaţiei prezentului (norme juridice şi sociale nescrise, mentalităţi, moravuri) sau al unei ideologii a suspiciunii generalizate (cum a devenit Political Correctness), aproape niciun text al trecutului (dar şi din epoca noastră, fiindcă literatura autentică reprezintă realităţi neplăcute, dureroase, nu e vreun îndreptar de morală practică sau de civism) nu rămâne „nevinovat“. Aşa se poate ajunge la arderea cărţilor, nu la propriu, cum au făcut-o nazismul şi comunismul, ci prin (auto)cenzură justiţiară/ non-ofensatoare şi prin anularea legitimităţii lor ca literatură: „Există mai multe feluri de a arde o carte. Lumea e plină de oameni care o colindă ţinând în mână chibrituri aprinse. Orice minoritate, baptişti, unitarieni, irlandezi, italieni, octogenari, budişti, sionişti, adventişti de ziua a şaptea, feminişti, republicani, protestanţi, crede că are voinţa, dreptul, datoria de a stropi cu petrol şi de a aprinde torţa. (...) Căpitanul de pompieri Beatty din romanul meu Fahrenheit 451 povestea cum la început cărţile fuseseră distruse de către minorităţi, fiecare rupând câte o pagină sau un paragraf dintr-un volum, apoi din altul, până în ziua în care cărţile rămăseseră goale, minţile oblonite şi bibliotecile închise pentru totdeauna“ (scria Ray Bradbury în postfaţa ediţiei din 1979 a romanuluiFahrenheit 451). De la analiza critică şi dezbaterea etică pe marginea unor reprezentări literare, firească în toate timpurile, fiindcă (re)lectura şi (re)interpretarea tradiţiei sunt un apanaj al oricărui prezent, s-a ajuns la Cancel Culture, un vânt care a început să bată şi prin România (cu întârziere, ca orice curent naturalizat la noi când în alte părţi e deja contestat, minimalizat ori chiar stins). Astfel, dacă tot ce avem mai bun în perioadele veche, premodernă şi chiar modernă ale literaturii române (canonul estetic) se dovedeşte atins (în unele locuri, uneori în biografia autorilor) de misoginism, rasism, xenofobie, acesta ar trebui scos din programa şcolară/ aruncat la coş.

Spiritul critic, având corolar demitizarea/ demistificarea, este unul dintre darurile extraordinare ale fiinţei umane. Un medicament împotriva amăgirilor, nedreptăţilor, minciunilor, iluziilor toxice. Însă folosit unidirecţional şi în exces, până la demantelarea oricărei înfăptuiri istoric-culturale, leacul se poate transforma într-o otravă socială. Marin Sorescu, poetul care a făcut din demitizare o strategie de creaţie de mare suscces, o tematizează într-un poem din volumul Tinereţea lui Don Quijote (1968), intitulat chiar Darul. Pe ideea demistificării universale construieşte o parabolă poetică despre potenţialul său distructiv, ironia devenind aici tragică. „Darul“ de pe altă planetă, o „lupă neînduplecată“, joacă rolul unui cal troian în lumea pământeană, căreia îi relativizează, până la anulare, toate valorile (nu rămâne decât „un pustiu de moarte“). În gradaţia psihologică stă reuşita poemului: de la aspiraţia trufaşă a „cercetătorului“ de a fi infailibil în ceea ce priveşte colecţiile de tablouri, trecându-se prin stadiul împlinirii ambiţiei, la tragedia atoateştiutorului. Punctul terminus prezintă neprevăzuta povară de a nu avea organ pentru iluzie, de a demola tot ce a clădit imaginarul uman în timp. Dialogul purtat între „colecţionar“ şi „omul cu lupa“, „specialistul“ pedant şi fanatic, reflectă forţa replicii-ghilotină, caracterizată prin concizie, ton ultimativ şi, mai ales, lipsă de simţ al umorului („cercetătorul... n-avea chef de glumă“). Faptul că, la un moment dat, principiul nemilos al desacralizării se dispensează de analiză („tablourile cădeau singure“) indică, o dată în plus, la nivelul simbolic, triumful (temporar) al lui Sancho Panza în faţa lui Don Quijote. Finalul conturează o imagine apocaliptică, unde noţiunea de autenticitate este pusă în criză. Nu doar identificarea „imposturii“ artistice, ci, îndeosebi, „revelaţia“ falsităţii întregii lumi avertizează cititorul că M. Sorescu nu mizează exclusiv pe sfidarea tradiţiei şi delegitimarea ei ironică. Autorul e dispus să sugereze (şi o face rar în opera sa) că metoda demistificării, de care şi-a legat numele, are şi limite: în primul rând, aceea a autodistrugerii/ autodesfiinţării. Paradoxul constă în faptul că, dacă totul e o pură convenţie şi poate fi deconstruit, lupa însăşi poate fi o convenţie, o mistificare, un construct ce suportă demontarea. Lupa lucidităţii critice reprezintă, de fapt, un pharmakon.