„A scrie despre avangarda literară nu este o întreprindere uşoară. (…) Heterogenă, pulverizată, adesea haotică, «avangarda» sfidează, prin însăşi natura sa, descrierea, clasificarea, definiţia precisă“ – astfel îşi începea Adrian Marino articolul despre avangardă din Dicţionar de idei literare. Cu toate acestea, avangarda a devenit subiect de analiză şi de cercetare pentru critici şi istorici literari importanţi precum Ion Pop, Matei Călinescu, Marin Mincu sau Ovidiu Morar, continuând să suscite interesul şi astăzi. Tinerii Dan Gulea – în Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei române, Editura Paralela 45, Colecţia „Deschideri“, Piteşti, 2007 – şi Paul Cernat – în Avangarda românească şi complexul periferiei. Primul val, Editura Cartea Românescă, 2007 – încearcă să reveleze aspecte noi sau să accentueze laturi mai puţin comentate ale fenomenului avangardei româneşti (ambele lucrări fiind la origine teze de doctorat).

Volumul lui Dan Gulea urmăreşte, din perspectiva sociologiei literaturii, evoluţia avangardei, adică „analiza repetatelor poziţionări în diferite momente ale câmpului literar (cultural) românesc ale aceluiaşi grup care afirma ruperea de tradiţie. Aceste momente sunt simbolismul, modernismul şi realismul socialist; (…) refuzul sau acceptarea prefixului neo- pentru avangardiştii «istorici», precum şi stabilirea sferei lor de influenţă pentru unii dintre noii (tinerii) autori ai anilor ’60-’80“. Plecând de la conceptul de câmp literar al lui Pierre Bourdieu, autorul alocă un spaţiu infim problemelor teoretice (aproape trei pagini pentru definirea avangardei) şi scrie o carte de istorie literară de o mare densitate informaţională. Dan Gulea este un cercetător minuţios (amintind de un Z. Ornea, de pildă), care defrişează câmpul literar românesc, pe o largă perioadă de timp (1910-1980), pentru a înregistra variatele traiectorii sau deplasările dintr-o zonă într-alta ale revistelor, scriitorilor şi grupurilor de avangardă. Vor fi relevate astfel mai ales „raportările (împotriviri, acceptări, renunţări) la poziţiile politice“ şi „principalele opoziţii între grupuri, personalităţi sau ideologii, relaţii analizate la nivelul luptei pentru acreditare, al consacrării (academizarea) şi al epigonismului inerent“. Din intenţia de a sublinia influenţa factorului politic asupra teritoriului literar se ajunge însă şi la denumiri aberante, ca de exemplu „modernism socialist“ şi „modernism liberal“ (plecând de la orientarea ideologico-politică a revistelor în care s-a afirmat direcţia modernistă a literaturii). De altfel, un întreg capitol, „Câmpul politic şi controlul asupra câmpului literar“ este dedicat ingerinţei politicului (extrema dreaptă şi, mai ales, regimul comunist) în literatură, focalizând asupra filonului avangardist, care fie aderă la „estetica“ realismului socialist, fie caută – izolat, însă – modalităţi de „subversiune“ sau de salvare (expresivitatea involuntară, feeria copilăriei, avangardism mistic: Rugul Aprins, al doilea exil).

Până la evoluţia de după 1947 a avangardiştilor români (aici intrând şi unii autori cu manifestări fulgurante avangardiste sau doar intraţi accidental în astfel de cercuri), lucrarea prezintă apariţia modernismului românesc (1910-1920), apariţia avangardei autohtone (1920-1930), poziţionările avangardei interbelice între anii 1924-1938 (tipuri de capital, adversari, procese administrative şi politice, influenţe şi transformări, procesul de academizare şi căderea în epigonism, excentrici sau periferici), interacţiunile cu Mitteleuropa avangardelor (câmpurile german, maghiar, al Beneluxului, italian, sârb ş.a.; în paranteză fie spus, analiza contactelor şi a relaţiilor de acest fel se regăseşte şi în volumul lui Paul Cernat despre primul val al avangardei româneşti) şi, bineînţeles, cu mişcările de avangardă din Franţa, în care au activat numeroşi scriitori şi artişti proveniţi din România. Grupul suprarealist român (Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu, D. Trost, plus artiştii de origine română Victor Brauner, Jacques Hérold, ilustratori ai volumelor de început ale lui Gellu Naum şi Constantin Nissipeanu), cel mai unitar din peisajul extrem de eclectic al avangardei româneşti beneficiază de un capitol distinct, iar opera lui Gellu Naum se bucură de atenţia sporită a lui Dan Gulea, fiind singura pe care criticul îşi exersează mai amplu virtuţile interpretative. Concluziile cărţii reprezintă o expunere succintă a receptării critice a avangardei româneşti.

Probabil din aceeaşi dorinţă de a aduce elemente de noutate în exegeza avangardei istorice, autorul Castelului din cărţi inserează, după o secţiune despre „Contestarea tradiţiei literare“, o alta cu un titlu aparent surprinzător: „Aprecierea tradiţiei literare“. Avangardă şi aprecierea tradiţiei?! Termenii se exclud a priori. În realitate este vorba despre valorificarea, în creaţiile unor avangardişti, a unor tehnici, motive sau procedee stilistice din folclor ori din poetica expresionistă, concomitent cu supravieţuirea metaforei, însă una de tip modernist (o atitudine de apreciere în cazul avangardiştilor de pretutindeni se poate menţiona doar privitor la autorii din tradiţia literară care i-au anticipat, la nivel spiritual sau expresiv, devenindu-le „maeştri“: Lautréamont, Rimbaud etc.). Ideea existenţei a două tendinţe ale avangardei literare româneşti, una de demolare / negaţie şi alta de construcţie / consolidare a unei tradiţii (în special poetice), se subsumează, de fapt, teoriei critice, unanim susţinute, despre vocaţia sintezei şi despre iconoclasmul mai temperat al avangardei noastre (predominant constructiviste) faţă de radicalismul nihilist al curentelor similare din alte ţări europene. De altfel, Dan Gulea defineşte el însuşi formula avangardei româneşti drept una „sintetistă, fiind înglobate elemente de expresionism, constructivism, futurism şi dadaism“ şi pare că aderă la accepţia mai largă a termenului de avangardă, care include şi direcţia „experimentalistă“ (apropiindu-se astfel de poziţia teoretică a lui Nicolae Manolescu şi aşezându-se în răspăr faţă de distincţia avangardă – experimentalism susţinută de Angelo Gugliemi şi aclimatizată la noi de Marin Mincu).

În anumite privinţe, autorul volumului se distanţează de sau se situează polemic vizavi de unele opinii critice ale altor interpreţi şi cercetători ai avangardei. De pildă, spre deosebire de Adrian Marino, care considera avangarda un „proces deschis“, el crede că „avangarda în literatura română a reprezentat un proces închis, în speţă traversarea de către un grup a mai multor spectre de politică literară, un avangardem sau altul al aceluiaşi grup activându-se, de-a lungul timpului, în funcţie de anumite circumstanţe literare, politice sau sociale“. Cu alte cuvinte, Dan Gulea optează pentru o definiţie restrânsă a conceptului de avangardă, id est avangarda istorică, a cărei evoluţie o urmăreşte până în preajma anilor ’80. De reţinut şi demonstraţia, prin relevarea recurentă a presiunii câmpului politic, a epuizării / academizării nenaturale a avangardei noastre, care nu a trecut printr-o curbă descrescătoare normală. Criticul respinge, de asemenea, ipoteza lui Ovidiu Morar despre onirismul structural ca „avatar al suprarealismului românesc“, grupul suprarealist român de la 1945 fiind, în concepţia sa, „ultima avangardă“.

Domni, tovarăşi, camarazi. O evoluţie a avangardei române redă cu fidelitate „tabloul“ eterogen şi dinamic al fenomenului (adeziuni, alianţe instabile, certuri, polemici, opoziţii, schimburi, colaborări, divorţuri, replieri etc.), precum şi implicaţiile şi motivaţiile sale extraliterare. Dan Gulea îmbogăţeşte bibliografia avangardei româneşti cu o carte riguros documentată, legitimându-se ca un cercetător serios şi aplicat.