Istoria dramaturgiei române contemporane a lui Mircea Ghiţulescu, apărută în anul 2000, la Editura Albatros, venea să umple un mare gol în domeniul exegezei literaturii noastre dramatice, deficitară în privinţa sintezelor şi a studiilor panoramatice. Volumul se ocupa, de fapt, de producţia dramatică a întregului secol al XX-lea, iar autorul a reluat între timp proiectul, transformându-l în Istoria literaturii române. Dramaturgia (Editura Academiei Române, 2007). Intenţia este, în primul rând, una recuperatoare, pentru că – notează Mircea Ghiţulescu – „Nu ştim dacă dramaturgia românească este mare sau mică dar, în mod sigur, este necitită sau, cel mult, răsfoită“. Ignorată ori tratată superficial în istoriile literaturii române, dramaturgia beneficiază astfel de o lectură ori relectură (în cazul autorilor canonici) menită s-o aducă, realmente, în circuitul critic şi în atenţia regizorilor de teatru.

De altfel, istoricul şi criticul literar operează cu un concept de dramaturgie activă, întrucât „marii poeţi dramatici, de la greci la Shakespeare, apoi la Ionesco şi Beckett, au fost maeştri ai formelor care au modificat (şi vor continua să o facă) nu numai un fel de a scrie dar şi unul de a face teatru“. Credinţa („iluzia“ – spune autorul) care animă acest demers constructiv, necesar culturii noastre, este aceea că „o nouă lectură a patrimoniului dramatic românesc care să puncteze mai curajos valorile ar putea activa dramaturgia pasivă“. Într-un climat de libertate şi de „necondiţionare istorică“, Mircea Ghiţulescu reia „bătălia“ pentru dramaturgie, pentru „repertoriul naţional“(cum zicea Vasile Alecsandri), pe care teatrul românesc o poartă de la începuturile sale. Dacă G. Călinescu a intenţionat să demonstreze, în monumentala lui Istorie…, că avem o literatură superioară („Se cade să dovedim că avem o literatură superioară“ – îi scria editorului Al. Rosetti), istoricul-exeget al dramaturgiei româneşti speră să demonteze cel puţin prejudecata inconsistenţei genului la noi. Cu excepţia momentului dificultuos al inaugurării (paradoxul de a avea dramaturgie înainte de a avea teatru, importanţa traducătorilor), istoria dramaturgiei autohtone este văzută în liniile ei de evoluţie organică şi de continuitate. Acestea sunt, pe de o parte, filonul comico-satiric, reprezentat de Caragiale şi de posteritatea sa (de la Ionesco la Mazilu şi la Matei Vişniec), iar pe de altă parte, cel lirico-eroic, ceremonios, ilustrat de Blaga şi de descendenţii lui (care nu s-a bucurat totuşi de acelaşi succes şi de aceeaşi coerenţă ca primul). Caragiale se trage însă din Alecsandri, şi aici Mircea Ghiţulescu polemizează cu G. Călinescu vizavi de valoarea dramaturgiei bardului de la Mirceşti, Blaga îl continuă în spirit pe Eminescu, ale cărui proiecte neîmplinite au văduvit literatura română de un mare dramaturg al istoriei naţionale. Şi în privinţa lui Blaga autorul are de dus o polemică şi de înlăturat o prejudecată, aceea a „neteatralităţii“ operei sale dramatice, deşi problema este mult mai profundă, după cum observă Mircea Ghiţulescu: „Nu teatralitatea lipseşte acestei opere. Prezenţa unui alt tip de contact cu un public care nu l-a descoperit pe Blaga şi nici nu ştim dacă se află în căutarea lui este problema. Întrebarea de ce nu este jucat Blaga? implică o alta cu răsfrângeri adânci: de ce nu aderăm la universul lui Blaga? Pentru că «teatrul» său nu este cu nimic mai puţin reprezentativ şi emblematic pentru români decât al lui Caragiale. Ceea ce unul a examinat în contingent, în diurn, celălalt a aprofundat în transcendent“. Susţinută de asemenea premise, Istoria literaturii române. Dramaturgia va insista mai ales pe sclipirile dramaturgiei noastre (ceea ce nu înseamnă că lipsesc evaluările critice negative) şi pe referinţele în interiorul propriei tradiţii (fără să eludeze însă influenţele externe).

Volumul este structurat în patru părţi, corespunzătoare unor epoci istorice bine delimitate: 1800-1900, 1900-1945, 1945-1990, 1990-2008. Micromonografiile dedicate unor autori dramatici importanţi se îmbină cu o serie de „profiluri“ şi de secţiuni de „dicţionar“, unde îşi găsesc locul dramaturgii de ocazie, autorii minori sau cei cu una-două piese la activ. De pildă, ultima perioadă, cu autori încă activi, conţine doar profiluri şi schiţe de dicţionar, care vor putea fi ulterior dezvoltate, proiectul în sine fiind unul realizat din acumulări succesive, dincolo de viziunea de ansamblu şi de recitirea împrospătată a „clasicilor“. O zonă nevralgică o reprezintă dramaturgia scrisă sub comunism, Mircea Ghiţulescu încercând să înlăture teoria exagerată a „întunericului cultural“ lansată de Ioan Petru Culianu (avându-l ca adept, în lumea teatrului, pe regizorul artistic Andrei Şerban). Autorul semnalează compromisurile redevabile „comenzii sociale“ („ruptura“ majoră), dar atitudinea sa este mai degrabă una comprehensiv-indulgentă, accentuând, cu deosebire, „strategiile de învăluire“ şi abilităţile tehnice, dincolo de lipsa autenticităţii artistice şi de uniformitatea temelor. Astfel se explică, de exemplu, amplul spaţiu acordat lui Paul Everac sau formulările eufemistice privind maculatura epocii proletcultiste. Disputa etică trebuie purtată – crede Ghiţulescu – „pe terenul comun al intereselor culturii române, o cultură mică ce nu-şi poate permite extravaganţa de a renunţa la orice tip de valori ce i-ar putea defini identitatea“. Trecând peste asemenea aspecte sensibile şi peste unele evaluări discutabile, analizele lui Mircea Ghiţulescu sunt substanţiale şi minuţioase, dovedind atât subtilitatea interpretativă, cât şi erudiţia autorului, acesta fiind unul dintre cei mai competenţi şi mai rafinaţi comentatori ai dramaturgiei şi ai teatrului românesc. O lucrare de mare anvergură ca Istoria literaturii române. Dramaturgia vine, practic, să încununeze o muncă de-o viaţă.

Epilogul volumului de peste 900 de pagini păstrează perspectiva luminoasă (pozitivă, constructivă, afirmativă), Mircea Ghiţulescu întrezărind în dramaturgie, în condiţiile actuale de „criză a lecturii tradiţionale“, „o formă de literatură a viitorului“. Fiind un tip aparte de literatură, „eliptică“, dramaturgia are avantajul textului minimal şi concentrat (trăim într-un secol grăbit şi într-un timp fără răbdare). Îl mai are, în plus, şi pe acela al transpunerii în spectacol (artele spectaculare constituie trend-ul civilizaţiei contemporane), autorul considerând însă drept profitabilă reversibilitatea împrumuturilor între text şi regia artistică, întrucât în prezent „drumurile literaturii dramatice şi ale spectacolului s-au despărţit după ce secole de-a rândul au fost solidare“. Istoria literaturii române. Dramaturgia reprezintă astfel, deopotrivă, o pledoarie pentru activarea dramaturgiei româneşti, un instrument indispensabil pentru insiderii domeniului şi o carte fundamentală, de referinţă, în bibliografia critică a literaturii noastre.