După Circul din faţa casei, o minunată poveste despre copilărie, aşezată sub zodia comunismului românesc, Adrian Sângeorzan ne oferă romanul maturizării unui adolescent deşirat sufleteşte între două lumi – Vitali (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008). Deşi în mod esenţial cartea reprezintă un Bildungsroman, periplul cvasi-picaresc al eroului omonim ocazionează şi realizarea unei schiţe de actualitate, împănată cu elemente de pulp fiction, a realităţilor social-politice din Rusia şi din America – cele două spaţii emblematice ale istoriei contemporane.

Vitali Ahmatov (numele are conotaţii simbolice, funcţionând ca o predestinare) nu este doar protagonistul, ci şi naratorul unei aventuri iniţiatice rotunde, trăite la limită, traversate de multiple rătăciri şi de puţine indicatoare luminoase. Rus cu sânge evreiesc, personajul va fi deopotrivă atras de peregrinare, de tărâmul american al „făgăduinţei“, dar şi măcinat subreptice de nostalgia rădăcinilor, a întoarcerii la origini. Vitali locuieşte în Lianozovo, un cartier cenuşiu din Moscova tranziţiei postcomuniste, o „junglă“ din care aproape toţi voiau să evadeze: „Se pleca din greu în jurul meu (…). Aproape că nu mai conta unde plecai, important era să pleci undeva, să scapi de-acolo, din şirul acela de blocuri fără sfârşit“. Tatăl său emigrase în Israel şi sfârşise împuşcat accidental în Gaza. Mama, dansatoare prin cluburi de noapte şi prostituată „impresariată“ de mafiotul Gari, trecuse oceanul pentru a sluji, la comanda fratelui acestuia, Mişa Korbatov, „afacerile“ newyorkeze ale reţelei. Tot în America ajunsese şi unchiul Iuri, nepotul bun al mătuşii Anastasia din Klin. Chiar şi Tania, prima iubire a adolescentului Vitali va pleca, dar în moarte, împreună cu familia sa şi cu alţi locatari ai blocului vecin, dinamitat de un grup de terorişti ceceni. Cu puţin timp înainte de împlinirea vârstei de cincisprezece ani, junele al cărui străbunic luptase pentru Lenin şi cucerise Kremlinul are el însuşi posibilitatea de a atinge „the American Dream“. Numai că Vitali va duce cu sine în America toate frustrările şi furiile acumulate în Rusia (despărţirea părinţilor, orfanitatea, decăderea morală a mamei, dispariţia Taniei). Confruntat cu violenţa străzii, încă din prima seară în Brighton Beach din Brooklyn, rusul va răspunde cu o violenţă constantă provocărilor, inclusiv la şcoală. În plus, adolescentul vulnerabil, care nu mai reuşeşte să se salveze de suferinţă prin intermediul somnului narcoleptic (în care intra cu zilele), va aluneca treptat în beţia calmantă a alcoolului şi a drogurilor (gustul marihuanei îl ştia deja din Moscova). America pe care o cunoaşte Vitali i se pare dacă nu mai sălbatică, oricum asemănătoare cu Rusia natală: mafia rusească din New York, conflicte inter-etnice şi religioase, atacuri teroriste (asistă la distrugerea turnurilor gemene din 11 septembrie 2001). Până la majoratul pe stil american (douăzeci şi unu de ani), tânărul imigrant se va consuma într-un turbion de experienţe, din care doar vitalitatea sa rusească îl va scoate la liman (cărăuşia cu diamante, depravarea sexuală, tabăra de dezintoxicare din deşertul Utah, războiul din Irak). De la întunecarea narcotică a minţii şi lupta cu demonii interiori la rănile concrete ale soldatului voluntar, devenit un erou al naţiunii americane, Vitali va străbate drumul dificil al căutării de sine. Iar în această „odisee“ identitară nu va avea prea multe repere sau puncte de susţinere sufletească. Amintirea intimităţii familiale calde a bucătăriei apartamentului din Moscova („oaza noastră comună în care te simţeai protejat de toate relele din lume“) sau a casei vechi din Klin, creditul de încredere al bunicului Ahmatov, înţelepciunea sfătoasă a bătrânului Iuri Ivanov (bunicul lui Vladimir, un prieten adaptat la fel de greu la stilul de viaţă american) şi dragostea pentru Alina (o orfană din Basarabia, brutalizată în copilărie şi adoptată ulterior în State) îl vor însoţi însă ca o făclie de-a lungul infernalei autoedificări.

Deşi Vitali se dovedeşte un supravieţuitor (întors pentru o vreme, după cum aflăm din finalul povestirii sale, la matca rusească, unde „toate păreau la locul lor, aşa cum le lăsasem, poate puţin mişcate, doar atât cât să spui că timpul a trecut şi pe-acolo“) romanul lui Adrian Sângeorzan rămâne totuşi o naraţiune care demitizează „visul american“. Dacă viziunea asupra Rusiei nu produce uimiri lectoriale, imaginea crepusculară a Americii („Viitorul începe aici, Vitali, dacă nu te-ai prins încă! America e pe ducă, băiatule“ – avertizează rusoaica prostituată Bebe) e destul de surprinzătoare pentru un cititor est-european, solicitat, decenii la rând, de supravieţuirea în gulagul comunist şi hrănit cu fantasma „celei mai bune dintre lumile posibile“ (cine poate uita, de pildă, America, America lui Elia Kazan? şi multe alte transpuneri artistice ale El Dorado-ului american?). Iată şi câteva dintre mesajele explicite legate de sumbra decădere americană: „Trăise doar în Moscova şi-n New York şi spunea că-i ajunseseră cele două jungle“; „asfaltul plin de gropi al New Yorkului“; „Malaxorul, băiete, e America însăşi. O să tot auzi că-i un «melting pot». Aiurea. Nu mai e de mult aşa ceva. A ajuns un fel de maşină de tocat carne, minţi şi suflete. Toate puse frumos la marinat, înainte de-a fi trecute prin maşină. Pentru că cel mai plăcut aici e marinatul. De-aia vin toţi aici. Avem cel mai bun ketchup din univers“; „California e un paradis fără suflet, Vitali, unul plin de autostrăzi şi de oameni singuri care-au uitat să meargă pe jos“; pierderea instituţiei matrimoniale şi a stabilităţii familiei: „De ce să ne căsătorim? Mi-au răspuns amândoi (…). Copiii din flori sau bastarzii, cum le spuneau ruşii, erau la modă. Părinţii acestora şi America însăşi se mândrea cu ei, îi recunoştea din faşă, mamele primeau ajutoare şi recunoştinţa patriei“; „Toată America funcţionează pe bază de hârtii. În ţara asta nu se mai produce nimic, băiatule, doar se învârt hârtii de colo acolo şi se tipăresc dolari…“; „amândoi în căutarea bezmetică a esenţei, a visului american care exista doar în capul nostru“; „mă săturasem de tabăra aceea care părea să se transforme într-un fel de sanatoriu tot mai organizat şi care, pe lângă că n-avea cum să repare toată ţăcăneala Americii, oricât deşert ar fi avut ea, începuse să mă plictisească“; „după ce m-am reîntors în lumea normală, cea a consumului fără rost, a înfulecatului, într-un cuvânt, a malaxorului…“.

Vitali este un roman „antrenant, scris cu sufletul la gură“ (cum notează Dumitru Radu Popa pe coperta a patra), cu o dinamică narativă aproape cinematografică (de altfel, cartea ar putea fi sursa unui film, foarte posibil un blockbuster), cu destule imagini pregnante şi cu scene puternice, lucrate de mâna unui prozator exersat. O poveste emoţionantă despre crizele emigrantului estic (poate nu întâmplător rus, dar interşanjabil cu un român, bulgar, sârb etc.) plecat să se realizeze în America de azi şi care, în ciuda deznodământului fericit, lasă totuşi un gust amar…