Ca mulţi alţi optzecişti, prozatorul Bedros Horasangian părea să fi abandonat, în ultima vreme, literatura în favoarea publicisticii, a comentariului stringent al actualităţii culturale şi social-politice. Revine însă, după şapte ani de absenţă pe piaţa editorială, cu un nou volum de povestiri, Miss Perfumado şi alte femei (Editura Leda, Bucureşti, 2009). Cel de debut, Curcubeul de la miezul nopţii (1984) intrase în lumea cărţilor victorios, cu un premiu al Uniunii Scriitorilor din România.

Trebuie spus, dintru început, că proza scurtă nu este un gen la îndemâna oricui, dimensiunile reduse reclamând o mai acută tenacitate în construcţia narativă, fapt pe care îl aminteşte recent şi Alexandru Budac, într-o cronică din revista Orizont, la volumul SMS de Bogdan Dumitrescu: „Proza scurtă presupune stil, rafinament, putere cognitivă şi imaginaţie, ca şi poezia sau romanul, de altfel, doar că aici demonstraţia de virtuozitate trebuie făcută rapid, convingător, cu introduceri ce te fac să-ţi ţii respiraţia, cu fandări surpriză şi împunsături de floretă, distrageri ale atenţiei demne de un magician şi finaluri meşteşugite, de efect. Este nevoie de ritm susţinut, de personaje cu cărţi de vizită impecabile, de viniete menite să-ţi rămână în memorie, de intrigi în ţinute haute couture, de strunirea punctuaţiei„. La prima vedere, proaspăta carte a lui Horasangian are toate datele unui model de succes (în primul rând, de public, dar nu numai). Cele treisprezece povestiri au în titlu un nume de femeie, dacă nu foarte exotic, cel puţin étranger, iar în centrul lor, o poveste de dragoste. La acestea se adaugă atmosfera cosmopolită, fie punctuală (vezi Parisul din Kiki Iguazu), fie generală (de-a lungul volumului, scriitorul ne plimbă de la New York la Paris, de la Montréal la Istambul, de la Lisabona la Tbilisi etc.). Osmoza eros-feminitate, cu avatarurile sale misterioase şi imprevizibile, a făcut din De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu (plus ingredientele stilistice), best-seller-ul românesc postrevoluţionar. Miss Perfumado şi alte femei mi-a evocat însă şi Femei al lui Mihail Sebastian, un roman fragmentar, compus dintr-un mozaic de experienţe erotice şi de feminităţi (având ca titluri de capitole tot nume de femei), unde adezivul îl reprezenta identitatea naratorului masculin.

Ce ne oferă totuşi Bedros Horasangian? În Roxanne, povestirea inaugurală, monologul interior al unui bărbat care se plimbă prin Central Park, amărât că iubita îl părăsise pentru o slujbă la Boston. Despre Roxanne aflăm că
nu-i plăcea în Central Park, că îi privea cu mefienţă „pe cei care se adună laolaltă ca să se simtă bine„, că era divorţată şi provenea din Dallas, unde studiase sociologia, şi că-l adora pe Charlie Parker. Atât şi nimic mai mult. Finalul senzaţionalist – personajul e împuşcat, o dată cu portarul clădirii în care locuia – încearcă, în mod artificial, să insoliteze un discurs insipid, plin de consideraţii banale despre superficialitatea şi mobilitatea lumii de azi. Nataşa prezintă meandrele unui amor fulgerător traumatizat de fărădelegea istoriei politice a fostei U.R.S.S. Oleg şi Nataşa, tineri îndrăgostiţi de literatură, se cunoscuseră pe plajă la Odesa, apoi se rătăciseră unul de celălalt, fiind nevoiţi să accepte compromisul turnătoriei pentru a se regăsi. Prozatorul face aici, mai abitir decât în restul volumului, paradă de informaţii culturale şi istorice, în dauna psihologiei şi a vieţii concrete a personajelor. În Lady Rain, un alt bărbat, tot cult, grec din Atena, contemplă ploaia şi priveşte ciondăneala unui cuplu de pe stradă, gândindu-se la femeia lui, încă nedivorţată de soţ şi extrem de irascibilă. Ultima ceartă îl determină să compună o scrisoare de împăcare, însă Katerini se întoarce acasă inoportun, evitând, astfel, rănirea sau moartea într-un accident aviatic. Giulietta se dovedeşte o povestire ceva mai dinamică din punct de vedere epic, relatând tribulaţiile comic-dramatice ale lui Giuseppe în ziua aniversării sale, un contabil cumpătat şi domol, care nu reuşeşte să scape de o pernă mucegăită, aşa cum îi ceruse mai tânăra, energica şi dominatoarea lui consoartă. Lady Day narează viaţa unui saxofonist de culoare, James Olivier, un homo viator, „străin„ prin excelenţă, a cărui fugă de sine şi de alţii o macină pe Karin, iubita berlineză sinucigaşă. De reţinut că James îşi povesteşte post-mortem peregrinările spaţiale şi sentimentale (idee preluată din Licitaţia lui M.H.S.?). Noemi, o „simplă femeie„ din Georgia, „ordonată, puţin prea pedantă„, „nici prea grasă, nici prea slabă„, pasionată de geografie, după o viaţă de „muncă multă şi bucurii puţine„ îşi împlineşte, în sfârşit, visul: să vadă marea. Ajunsă la Soci, bătrâna moare fericită, în urma unui accident destul de neverosimil: o explozie pe plajă. Isabelle propune o poveste bizară, un fel de remake postmodern al idilelor interregnale: convieţuirea unei femei singure, părăsite de iubit, cu un şoricel vorbitor, timp de o săptămână. Cele două variante de final (sinucidere şi dispariţie enigmatică) oferă, explicit, şi cheile de lectură: realistă şi, respectiv, miraculoasă (ceva în genul basmului cu Făt-Frumos sub înfăţişare de broască). Kiki Iguazu este porecla unei tinere pictoriţe din Argentina, înamorată de viaţa boemă a Parisului şi de uşuraticul artist Romero, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea. În acelaşi stil indirect liber, libertina Kiki povesteşte mamei experienţele sale extravagante, încercând s-o convingă că poate să-şi construiască singură destinul. „O fată extraordinară, ce mai„, Kiki e găsită într-o baltă de sânge. Moartea din finalul povestirilor – element cu potenţial surprinzător – devine, prin repetiţie, previzibilul însuşi. Carol, profesoară universitară din Montréal şi lesbiană, suferă după decesul iubitei şi din cauza lipsei de prezent, în ciuda înfiripării unei noi relaţii. De la meditaţia asupra propriei existenţe, „eroina„ trece la filozofări (de talk show monden) despre lume şi viaţă, în general: „Se găsesc leacuri pentru orice, medicina face astăzi minuni. Este stupid, eşti mereu tras la răspundere, ţi se livrează minciună după minciună, nimeni nu e vinovat cu adevărat, poate suntem cu toţii vinovaţi în acest caz (…). Canada livrează turişti şi centrale nucleare tuturor (…). Monografiile şi biografiile mai mult ascund decât dezvăluie adevărul despre om. Trăim în clişee şi idei luate de-a gata, sinceritatea a devenit o povară„ etc. În Anaďs, personajul se îndrăgosteşte de o colegă necunoscută de la serviciu, pe care o întâlneşte, în cele din urmă, ca prostituată într-un bordel lisabonez. Această lovitură de teatru (ca în vechile naraţiuni romantice) concordă cu epilogul poveştii (tot romantic: păcătoasa iertată şi reabilitată): cei doi pleacă împreună în Australia. În Marisa, o povestire-epistolă, o masterandă din Londra, exasperată de insensibilitatea iubitului matur, jurnalist corespondent plecat în India, trăieşte o aventură în Azore, cu prietenul de la cincisprezece ani, după care îşi cere spăşită iertare. Happy-end, rar în volum: Paul trece peste, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în lipsa lui. Elena din Lady Midnight este o studentă la Conservatorul din Istambul, care visează la muzicianul Robert şi la Paris, în timp ce mama se străduieşte să-i deschidă ochii asupra avantajelor unui mariaj cu un domn în vârstă şi bogat. Ca aproape toate femeile din această carte, Elena se arată copleşită de lene, de plictiseală şi de nelinişti mai degrabă vagi. Miss Perfumado transcrie dialogul câtorva personaje (printre ele, revin Kiki şi Romero, din Kiki Iguazu ) într-un restaurant din Madrid, în ambianţa muzicii Cesáriei Évora. Tema discuţiei este tot situaţia social-politică a lumii contemporane (Europa, „uriaşă rezervaţie naturală, un bantustan, un muzeu de antropologie„; lumea ca „uriaş malaxor de oameni şi de obiecte adunate„, inflaţia mall-urilor, singurătatea, moartea naturalului etc.). Sfârşitul povestirii, ca şi localul, explodează (iar): probabil un atentat terorist. Corespondent de la faţa locului? Aţi ghicit: Bedros Horasangian. Nu e însă singurul pasaj autoreferenţial/metatextual din volum.

Deşi variază locaţiile, perspectivele naratoriale şi liniile diegetice, povestirile lui Bedros Horasangian exasperează prin schematismul personajelor, prin excesul discursivităţii şi, în ultimă instanţă, prin monotonie. Toposul, în ciuda referinţelor culturale numeroase, rămâne la nivelul clişeelor publicitare. Lipsesc, în această carte despre femei, sondajul psihologic, senzualitatea, erotismul, individualizarea expresivă. De fapt, se simte aici mai mult jurnalistul, şi mai puţin scriitorul. În Miss Perfumado şi alte femei, Bedros Horasangian trece, din păcate, de la proza haute couture la pret-a-porter.