Denisa Comănescu este astăzi unul dintre cei mai cunoscuţi şi de succes editori de carte din România. Nu ştiu câţi dintre cititorii obişnuiţi cunosc faptul că poeta conduce, ca director general, Editura Humanitas Fiction, dar cu siguranţă foarte mulţi au auzit de şi s-au delectat cu volumele din „Raftul Denisei“, colecţia personalizată, dedicată ficţiunii străine. Îndepărtarea de poezie, prin prisma activităţii editoriale, este însă doar aparentă, deoarece Denisa Comănescu mărturiseşte că sursa energiei zilnice o reprezintă tot lectura genului poetic, adevărat elixir al vieţii, cu virtuţi tonice şi purificatoare: „Mi-aş dori ca oamenii să citească mai multă poezie. Pentru mine, poezia e ca un motor care mă porneşte în fiecare dimineaţă. Poate că am fi toţi mai liniştiţi şi mai fericiţi dacă atunci când ne trezim am citi măcar câte o poezie“.

Păstrându-şi profesiunea de credinţă făcută poeziei, Denisa Comănescu o priveşte şi ca pe un antidot împotriva uitării, ca pe o proustiană căutare şi regăsire scriptică a timpului pierdut, deşi răgazul pentru ieşirea din cotidian şi intrarea în durata inefabilă a poemului este tot mai rar: „Pentru mine, poezia e un fel de luptă împotriva uitării, o încercare de a descifra puzzle-ul existenţei, când existenţa mea e invadată mai tot timpul de ficţiunea altora. Este foarte greu să ajung la calmul prin care să mă interoghez pe mine însămi, să lucrez în adânc asupra pierderii (ca să parafrazez un vers din Valéry). Ai nevoie de un timp al tău în care să poţi tăia conexiunile cu ceea ce înseamnă cotidianul. Mi se întâmplă rar să acced la acest timp al meu“. Simptomatic pentru acest mod de a concepe şi de a scrie poezia se dovedeşte şi titlul antologiei Acum biografia de-atunci (poeme cu ilustraţii de Sasha Meret, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000). De reţinut că autoarea se numără printre poeţii „zgârciţi“ în tipărirea versurilor (a publicat trei plachete: Izgonirea din Paradis, 1979, recompensată cu Premiul pentru Debut al U.S.R., Cuţitul de argint, 1983, Barca pe valuri, 1987; plus două antologii: Urma de foc, 1999, şi cea sus-menţionată), însă, cu toată puţinătatea ei, poezia Denisei Comănescu se regăseşte în antologii din peste 15 ţări, iar două volume s-au bucurat de traduceri în limba suedeză şi, respectiv, în spaniolă. Aşadar, non multa, sed multum, o lecţie străveche, pe care mulţi dintre scriitorii contemporani par s-o fi dat uitării.

În cadrul generaţiei sale, Denisa Comănescu se înscrie în categoria „prozaizanţilor“, alături de Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Alexandru Muşina ş.a. (vezi modelul tipologic tripartit – „prozaizanţi“, „conceptualizanţi“, „moralişti“ – al poeziei optzeciste, realizat de Ion Bogdan Lefter, în Flashback 1985: Începuturile „noii poezii“). Marca poetei o constituie obsesia biografiei (titlu de poem şi de audiobook), dimensiune pe care se sprijină şi trendul poeziei actuale. Numai că, spre deosebire de exhibiţionismul excesiv şi convulsiv al douămiiştilor, biografismul autoarei Izgonirii din Paradis se arată unul discret, „îmblânzit“, distilat la flacăra domoală şi liniştitoare a culturii. Nu întâmplător, s-a spus despre Denisa Comănescu, temperament poetic calin, atins de morbul pudorii, că este „coborâtă, cu tot cu poezia ei, din lumea poemelor lui Mircea Ivănescu“, instituind „cu orice vers un tărâm luminos şi o alchimie a transmutării oricărui fapt nu doar în imagine şi semnificaţie, ci în atitudine care organizează existenţa muzical“ (Mircea A. Diaconu). De altfel, un poem ca „Versuri de aşezat într-un anume loc din poemul «Coborârea din maşin㻓 reprezintă o reverenţă subtilă în faţa „maestrului“ Mircea Ivănescu: „de obicei îl zăream pe înserat pornind înspre gară/ avea tren totdeauna dimineaţa/ dar mergea cei 9-10 km pe jos/ apoi se zgribulea într-o sală de aşteptare/ era vechi prieten cu gara/ nici acum nu ştiu dacă-i plăcea mulţimea/ cred că-i ţinea moartea departe de/ poemele sale doar atât/ cât una din cele 13 pisici să dea viaţă“ (vezi şi Din Sibiu). Dar poeta nu a trecut doar prin „şcoala“ autorului lui Mopete, ci şi prin aceea a poeziei postmoderniste americane („Citeam tot ce se traducea în materie de poezie, multă poezie engleză şi americană în original, şi aveam mereu în poşetă Iluminările lui Rimbaud. Uneori mă amuzam făcând colaje, în traducerea mea, cu fragmente din Rimbaud-Robert Lowell, Rimbaud-Dylan Thomas sau Rimbaud- John Ashbery“), la care s-a iniţiat majoritatea congenerilor săi optzecişti (în special, falanga „lunedistă“).

În poezia Denisei Comănescu, biografismul îmbracă, de fapt, trei forme sensibil diferite: un biografism pur, prin secvenţe decupate din cotidianul minor şi banal, prezentate într-un stil simplu şi „alb“ (vezi, de pildă, Miercurea familiei sau Tablou de familie: „Tata iar a uitat rufele la spălătorie/ pe o tarabă din piaţă/ sora mea îşi trimite singură/ scrisori de dragoste/ să mi le arate triumfătoare/ mama îşi plăteşte pe furiş acatistele/ (…) Aşa cum stau pe balcon/ scriind pe genunchi/ o broscuţă a pătruns cu dezinvoltură/ în casă“); un biografism trecut prin filtre livreşti, cu deschideri intertextuale (vezi numeroasele referinţe la Mary Stuart, Sylvia Plath, Robinson, Medeea, Atlas, Ovidiu, Persefone etc.) şi, în fine, un biografism deturnat, fantasmatic, cu imagini plastice, penetrante (vezi Izgonirea din Paradis, Febră în iunie sau Puştiul: „Un băiat/ cu un aparat de fotografiat atârnat de gât/ a trecut în fugă prin faţa maşinii./ Dintr-o dată bucăţi de fotografie/ zburau prin aerul dinăuntru./ Ca o ciupercă sângerie/ enormă/ era gura puştiului/ mâinile chircite/ ca nişte vrăbii moarte/ şi ochii/ mari şi albaştri/ ţi se strecurau printre degetele de pe volan/ se rostogoleau pe claxon/ se agăţau de nasturii rochiei mele...“).

În Acum biografia de-atunci, Denisa Comănescu oferă o lectură selectivă a propriului trecut prin prisma prezentului, un fel de „autobiografie“ poetică, realizată din notaţii fugare şi din imagini semnificative, într-o încercare de înnobilare a biograficului, etichetat, în genere, drept lest: „vom restabili onoarea biografiei/ uitată sub scaunul unui tramvai/ lângă un coş cu vise şi maci“ (Vise şi maci). Între planurile temporale care contrastează în titlu, între „acum“ şi „atunci“, clivajul sau nepotrivirea e mai ales de ordin exterior, pentru că altfel fiinţa poartă în sine, ca o matrioşkă, toate „reperele“ importante din geografia intimă (cuvintele, iubitul, prietenii poeţi, tatăl). Existenţa lor meta-fizică, prin / în amintire, trezeşte, fireşte, sentimente contradictorii, de bucurie şi de nostalgie: „Prăfuitele haine plus douăzeci de ani/ (…) Iubesc neputinţa ieşirii din strâmtele haine/ cum şarpele iubeşte un trandafir“ (Prăfuitele haine plus douăzeci de ani). Fragilitatea şi evanescenţa reprezintă însă, în genere, condiţia bucuriei de-acum: „Numai eu mai întâmpin bucuria/ care vine/ cu picioare de zahăr prin râu“ (Numai eu mai întâmpin bucuria). Din versurile care tematizează trecerea timpului nu lipseşte nici clasicul motiv al toamnei, ca metaforă a îmbătrânirii: „şoarecii toamnei mă caută beţi prin conducte/ din ramuri s-apleacă-n mirare/ sânii mei vegetali“ (Vulpea albastră); sau într-o Bucolică ce aminteşte, prin ritmul său, de pillatiana Aci sosi pe vremuri: „Trece căruţa toamnei hodorogind prin plopi/ şi-mi amintesc deodată că timpul n-are ochi /(…) şi să te-aştept cernită în casa nimănui…/Trece căruţa toamnei pe roate de gutui“. Despre pierdere desfăşoară un horaţian ubi sunt?: „Barbă-Cot, Sân’ Nicolae, mama/ cuvinte-ndepărtate,/ parcă un cuţit rece de argint le-ar despărţi/ de mine/ aproape regăsite aici/ ca să se scurgă o dată cu ploaia/ în sufletul unui copil/ alergând iarna îngheţat de la şcoală,/ dar unde-i plânsul de-altădat’?“. Păpădia îndeamnă imperativ la reîntoarcerea (cât de posibilă?) spre vârsta copilăriei: „Întoarce-te la soldaţii de plumb/ şi la găletuşa răsturnată-n nisip/ întoarce-te la soldaţii de plumb“. La Lestrygoni personifică timpul ca un devorator de peşti, orgiastic şi sadic („Sunt o tablă-nroşită/ timpul frige peşti proaspeţi pe ea/ îi devoră/ stinge jarul/ mă-ngroapă-n nisip/ până la o nouă orgie“), deşi titlul trimite la uriaşii antropofagi din mitologia homerică. Alte poeme vorbesc, în tonuri elegiace sau aparent neutre, despre „o artă a pierderii“ (Aşteptându-l în imaginaţie, Mică elegie înainte de plecare înspre lumea cea mare), despre împuţinare (Sauna, Ţesătura neîmplinită, Lumea limbajului), despre oboseală (Toaletă matinală, Peştele), despre învăţarea umilinţei (Cadoul, Dragonii umilinţei), despre moarte (Chemare târzie, Eroul). „Frumoasa învinsă“ devine însă o învingătoare ŕ rebours, o mântuită în şi prin verbul poetic, cu ascendenţă în imaginarul solar: „Sunt plante care prind rădăcini/ într-un pahar cu apă/ viguroase ca nişte iezuiţi/ forează stânci/ decapitează oraşe/ ajung la cer şi nu în pământ/ O, temperamente vulcanice,/ am lins atâta cenuşă/ până soarele mi-a răsărit în pântece/ şi de-atunci strălucesc/ strălucesc“ (Unui prieten care m-a rugat să-i dedic poemul V).

Acum biografia de-atunci conţine multe versuri memorabile: „De câte ori întorc o pagină scrisă/ Orfeu îşi întoarce privirea“ (Întoarcerea din exil); „(…) amintirea i-a căzut pe covor/ apoi s-a ridicat/ luată de-o volută de vânt/ şi s-a cuibărit în ferestruica unui nor“ (Întâlnire cu Julio Cortázar); „Stau agăţată de cameră/ şi omor sentimente/ cu fierul de călcat“ (Robinsonadă); „Liniştea are urechi înroşite/ de iepuroaică lehuză“ (Medeea (înainte)) ş.a. În ansamblu, volumul oglindeşte feţele poeziei Denisei Comănescu, o poezie deopotrivă graţioasă şi înnegurată, melancolică şi expiatoare.