Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, prin Focul Amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească: 1750-1830 (Editura Humanitas, Bucureşti, 2006), continuă explorarea manierei oamenilor de a se iubi şi de a-şi (de)structura relaţiile erotice, începută cu În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Humanitas, 2004). Ambele volume uzează de metodologia „Şcolii Analelor“ şi se înscriu în domeniul vast, ilustrat la noi mai ales de către Dan Horia Mazilu, al istoriei mentalităţilor.

Sursele documentare sunt în principal inedite, autoarea preluându-şi informaţiile din arhivele judiciare ale tribunalelor ecleziastice sau domneşti, în special din condicile Mitropoliei din Bucureşti, motiv pentru care selectarea şi analiza de cazuri se circumscrie spaţial, şi de data aceasta, tot Ţării Româneşti (apar şi câteva comparaţii cu Moldova şi cu Transilvania, atunci când există studii similare). În partea a treia a cărţii, dedicată analizei iubirii în clasa de sus a ierarhiei sociale (id est boierilor), sursele se diversifică prin jurnale şi memorii, corespondenţă şi literatură (v. Barbu Paris Mumuleanu, Anton Pann, Văcăreştii şi Costache Conachi, Eufrosin Poteca). Constanţa Vintilă-Ghiţulescu utilizează inevitabil metoda statistică (specifică studiilor de sociologie), însă importanţa şi originalitatea cercetării sale constau în interpretarea datelor relativ obiective (actele judiciare ale unui tribunal ecleziastic nu sunt nici exhaustive, nici susceptibile de obiectivitate absolută). Semnatara rubricii Ceaslov Story din Dilema veche îşi asumă explicit perspectiva subiectivă, neavând pretenţia de a restitui „realitatea aşa cum a fost“, ci de a reconstitui o lume în curs de modernizare, prezentându-i concepţiile, „judecăţile“ şi prejudecăţile despre dragoste şi despre sexualitate.

În prima secţiune a cărţii, intitulată „Cu dragostea la tribunal“: a iubi în rândul norodului, „actorii“ poveştilor de amor comentate se aleg din rândul ţăranilor, al meşteşugarilor, al slugilor, al micilor dregători, al mărunţilor negustori itineranţi sau al boiernaşilor. Procesele erau intentate fie de către fete seduse şi abandonate, fie de către părinţi nemulţumiţi de preferinţele odraslelor, fie de către soţi înşelaţi. Oricât ar fi fost de sinceră sau de nevinovată la început, dragostea „adusă“ la tribunal devenea, inevitabil, instrument de şantaj, „neguţătorie“, monedă de schimb sau sursă de profit. Nu lipsesc însă idilele inventate, intrigile şi înscenările puse la cale de mintea diabolică a unor femei în căutare de potenţiale câştiguri. Autoarea analizează, pe rând, vocabularul şi retorica (feminină şi masculină) a unor astfel de iubiri litigioase, jocurile seducţiei (spaţii şi momente propice), modul de desfăşurare şi de soluţionare a proceselor, sistemul legislativ, ecleziastic şi laic, al reglementării şi al pedepsirii delictelor sexuale sau al „păcatelor“ trupeşti (v. instituţia gloabei, desfiinţată la un moment dat de domnie, dar păstrată şi disputată ca practică, adeseori abuzivă, atât de către slujbaşii Bisericii, cât şi de către cei ai Statului). Este semnalată atitudinea „ecumenică“ a tribunalelor bisericeşti care recomandau, în general, împăcarea părţilor şi evitau, cu orice preţ (un preţ uneori simbolic, menit să ateste vinovăţia bărbatului şi „să spele“, iluzoriu, dezonoarea fetei) pedepsele extreme, preferând, pragmatic, contravenţiile pecuniare. A doua secţiune, Sexualitatea interzisă insistă asupra codurilor de legi şi a măsurilor punitive ce vizau sexualitatea, de la formele ei simple de manifestare, precum concubinajul, până la cele mai extravagante sau abuzive, ca sodomia şi violul. Ultima parte a studiului, Teatrul iubirii are în vedere erosul ai cărui actanţi sunt mai ales boierii, surprinzând, în acelaşi timp, şi procesul de emancipare a moravurilor autohtone, ca urmare a influenţei occidentale, survenite la cumpăna dintre cele două secole (al XVIII-lea şi al XIX-lea). Prezenţa militarilor şi a demnitarilor străini (ruşi, austrieci, nemţi, francezi, englezi) în ţările române, prilejuită de războaiele vremii, de ocupaţia rusă şi de înfiinţarea de consulate ale marilor puteri, a creat emulaţie în rândul clasei superioare a societăţii, contaminând şi arta amorului, care utilizează o adevărată „punere în scenă“ a sentimentelor şi o întreagă recuzită: oftaturi sub ferestre şi tarafuri de lăutari, bijuterii şi şaluri de Persia, versuri şi scrisori parfumate, suspine şi voaluri transparente. Oraşul rămâne cadrul galanteriilor, ca şi al plăcerilor interzise, cu balurile, cu muzicile şi cu dansurile sale ori cu „preumblările la şosea“ ale cucoanelor, prilej de etalare a luxului. De altfel, femeile i-au surclasat pe bărbaţi în asimilarea obiceiurilor şi a mentalităţilor occidentale, mai „relaxate“ şi mai tolerante, favorabile propriei lor emancipări. Căutarea fericirii, care fusese descoperirea secolului, devenea şi la noi idealul oricărui individ, însă mai puţin prin dragostea conjugală (încă excepţie, din cauza strategiilor matrimoniale conduse de părinţi şi de factorul economic) şi mai mult prin iubirea extraconjugală. Aşa-zisa „criză morală“, blamată de spiritele conservatoare (mai ales din interiorul Bisericii, incapabilă de reformare) se înscria în procesul firesc de modernizare care învăluise, cu întârziere, şi Ţările Române: „Şi cum să nu-şi dorească oamenii să se «prefacă», când veacul cel nou le oferea plăcerea, le insufla dorinţa nebună de a trăi, le flutura sub nas speranţa într-o «eră a libertăţii» în care toate erau de făcut“ – se întreabă retoric autoarea.

Dincolo de seriozitatea şi de acribia ştiinţifică, cercetătoarea Constanţa Vintilă-Ghiţulescu are virtuţi de prozatoare (probate, de altfel, în Evgheniţii). Cartea ei se citeşte ca un roman cu intrigi picante, cu personaje vii şi pitoreşti, trăind într-o lume de demult, diferită de a noastră, dar iubind ca şi noi, pentru că focul amorului „a sălăşluit şi sălăşluieşte încă în inimile îndrăgostiţilor“ dintotdeauna şi de pretutindeni.