„Când lumea mi se pare insuportabil de previzibilă, găsesc în scris un spaţiu unde se mai petrec încă miracole“, mărturisea Anamaria Beligan, într-un interviu. În cel mai recent roman al său, Windermere: dragoste la a doua vedere (Traducere din limba engleză de Dana Lovinescu şi Anamaria Beligan, Editura Limes, Colecţia „Romanul românesc al secolului XXI“, Cluj-Napoca, 2009), miracolul pe care îl creează scriitoarea este iubirea dintre doi septuagenari, Yvonne Kuron, Văduva Poloneză (care nu era nici văduvă şi nici poloneză) şi Doctorul Bill, William Montgomery. Aparent neobişnuită, povestea nu are, totuşi, nimic strident, fiind lipsită atât de exhibiţionism, cât şi de dulcegării.

Cei doi protagonişti locuiesc pe Strada Richelieu, într-un cartier middle-class al Melbourne-ului şi sunt vecini de douăzeci şi cinci de ani, timp în care n-au schimbat mai mult de câteva vorbe. Un accident miocardic al doctorului prilejuieşte însă o primă vizită a acestuia la Văduva Poloneză, pentru a-i lăsa o dublură a cheii sale, în caz de nevoie. Întâlnirile devin apoi ritualice, joia şi duminica, la 16, 45, la ceai. O intimitate plăcută se înfiripează treptat între aceşti oameni aflaţi la „vârsta când fiecare zi era un dar, iar planurile de viitor nu depăşeau niciodată şase luni“. Din şuetele lor încântătoare se desprind, graţie rememorărilor, şi două istorii diferite de viaţă. Yvonne este descendenta unei vechi familii aristocratice din Moldova, destrămate odată cu „revoluţia“ comunistă (o parte ajunsese în Câmpia Dunării, cu „domiciliu forţat“, alta în lagărul siberian). Tânăra crescută în conacul bunicii „sub semnul unei cărţi cenuşii-verzui, care te învăţa cum să fii fetiţă şi să conversezi în limba engleză“ fugise ulterior din România, în 1980. La Paris, unde prestase diverse munci pentru a supravieţui (curăţenie, meditaţii la engleză, îngrijitoare şi damă de companie pentru bătrâni) îl întâlnise pe Pawel Kuron, care îşi susţinea doctoratul în politologie (un norocos al sorţii, datorită coincidenţei de nume cu Jacek Kuron, inspiratorul Solidarităţii). Emigrează în Australia şi după decenii de devotament matrimonial („îi fusesem secretară, responsabilă cu public relations, maestru de ceremonii, gazdă a musafirilor din toate colţurile lumii, bucătar-şef, femeie de serviciu şi grădinar“), profesorul Kuron o părăseşte pentru dragostea dintâi, întorcându-se în Polonia. Doctorul Bill, originar din Bristol, unde îşi făcuse studiile de medic anestezist, ajunsese la Melbourne pentru un stagiu la Royal Alfred. Se căsătorise şi nu mai revenise acasă, în Anglia. De când îi murise soţia trăia retras, într-o rutină minuţios planificată, ce includea şi călătoriile săptămânale în Ballarat, la fiul său. Relaţia de prietenie avansează firesc şi se consolidează cu ocazia unei scurte spitalizări a Yvonnei. Femeia, care vedea în această nesperată dragoste târzie „binemeritata încheiere a unei vieţi pline de înţelepciune şi claritate. O viaţă temperată de civilizaţie şi de respect pentru alţii“, pare însă urmărită de o neagră fatalitate: când era pe punctul de a-şi dezvălui sentimentele (printr-o lungă şi emoţionantă scrisoare explicativă), William îi mărturiseşte că şi-a regăsit şi el prima iubire, cea pentru care rămăsese, de fapt, în Australia. „Dragostea la a doua vedere“ se va dovedi, totuşi, mai puternică, iar încurcatele iţe ale amorului se vor înnoda, până la urmă, într-un happyend romanesc.

Povestirea principală este îmbogăţită cu prezenţa câtorva personaje secundare (energicul Prof, prietenul de-o viaţă al lui William, întreprinzătoarea Fiona, organizatoare de garage sale şi coordonatoare a unei agenţii de „conexiuni romantice“, Maggie, fiica vitregă a Yvonnei, nefericită din cauza plictisului conjugal, Dorothy, iubita din Windermere a doctorului Bill, atinsă de groaznicul Alzheimer ş.a.) şi, de asemenea, pigmentată cu numeroase digresiuni: descrieri arhitecturale şi de interior (conacul în stil victorian neoclasic al căpitanului William Flynn, reşedinţa Kuron, orăşelul muribund St Arnaud), anecdote şi istorioare (povestea Albumului Albastru, a celor patru litri şi jumătate de parfum, evaporate în flăcări, legată de idila dintre lordul englez Christopher Birdwood şi prinţesa Martha Bibescu; biografia Mareşalului Saint Arnaud sau a lui Ari Pantazopoulos etc.). Mama Yvonnei, Mademoiselle Georgette care fugise în tinereţe cu un fante dubios, „filfizonul ăla de englez“, reprezintă celălalt centru de greutate al romanului şi sursa unui insidios mister. Deşi absent, personajul este prezent prin amintirea pregnantă a recuzitei sale feminine (haine şi bijuterii scumpe, rujuri şi parfum Vol de nuit) şi prin fascinaţia obsesivă a fiicei (care visa neîncetat la „lumea Mamii, (…) cu metropolele ei, cu automobile elegante, orchestre de jazz şi vapoare transatlantice“, „un univers opalescent, efervescent, evanescent“). Singura urmă materială a acestei femei cu un destin aventuros o constituie, în naraţiune, o fotografie alb-negru: „Mama ei, subţire, înaltă, într-o rochie de vară după moda anilor patruzeci, cu un zâmbet standard şi absent pe buze, şi privirea pierdută imposibil de departe. Un boschet de ortensii în planul întâi, iar în fundal un palmier şi o jumătate de casă victoriană, cu jumătatea unei inscripţii: WIND, pe frontispiciu. Cineva tăiase fotografia în două, eliminând astfel celălalt personaj (un bărbat de care nimeni nu dorea
să-şi amintească?) şi jumătate din casă, împreună cu ceea ce urma după WIND-, probabil -ERMERE“. Captivat de mirajul Yvonnei (fantasma fermecătoare a Mamei), William va întreprinde săpături şi va descoperi că Windermere, toponimul pe care începuse să-l asocieze cu enigma sexului opus, era „un nume neoficial, familiar, sentimental“, „mai mult sau mai puţin, o realitate virtuală, ceva între o stare de fapt şi o stare de spirit“. Acest nume trimite însă şi la Evantaiul doamnei Windermere, piesa lui Oscar Wilde, iar eclatanta Mademoiselle Georgette are, probabil, un veritabil model în seducătoarea Mrs. Erlynne. „Moştenirea“ mamei, iresponsabile de dragul unei existenţe strălucitoare, dar volatile, influenţează decisiv, în ambele cazuri, fericirea fiicei.

De o discretă inspiraţie autobiografică şi de o subtilă intertextualitate, Windermere: dragoste la a doua vedere este o carte interesantă, cu tuşe crepusculare şi cu reverii vitaliste, în care tema erosului se împleteşte insolit cu aceea a bătrâneţii şi a insondabilului feminin. La acestea se adaugă scriitura elegantă, back-ground-ul cultural şi, nu în ultimul rând, talentul narativ incontestabil al autoarei. Anamaria Beligan povesteşte frumos, şi în orizontul contemporan, dar parcă mai ales despre o lume apusă, medeleniană, învăluită ca un cocon în ceţurile nostalgiei: „Vara eram lăsată să bântui în voie prin întinsa moşie a Bunicii, care cuprindea lanuri, păşuni, stâne de oi, un iaz şi o pădure. La vremea treieratului, mă duceam să mă joc şi să pescuiesc cu copiii ţiganilor care veneau să se angajeze la culesul recoltei. Închipuiam nunţi şi înmormântări, mă îmbrăcam în haine de sărbătoare, cu panglici şi dantele, şi mă băgam în groapa cu tăciuni arşi ai maşinii de treierat. Seara, Bunica şi Genoveva, slujnica noastră, mă îmbăiau îndelung, apoi îmi dezinfectau şi pansau nenumăratele bube şi julituri de pe braţe şi picioare. După amiezile, când căldura era în toi şi toată gospodăria noastră cădea pradă siestei moldave, mă furişam în cămara cu dulceţuri unde consumam cantităţi industriale de magiun şi peltea de cireşe amare, apoi în camerele «de mătase», unde viermii ronţăiau frunze de dud, descântându-mă cu foşnetul lor liniştitor, în timp ce-şi vedeau inconştient de obligaţia de a secreta materia primă pentru viitoare obiecte de lux, dorinţă şi lascivă frumuseţe“.