O sută de scrisori din Paris de Lucian Raicu (Selecţie de Livius Ciocârlie, Prefaţă de Vasile Popovici, Editura Cartea Românească, Colecţia „Critică şi istorie literară“, Bucureşti, 2010) reprezintă un mozaic critico-eseistic, asamblat din textele rostite de autor în emisiunea sa în limba română de la postul Radio France Internationale, plus o Addenda. Jurnal cu Livius Ciocârlie. Fără a fi excesiv de pretenţios, stilul este totuşi unul scriptic, dar tipic lui Lucian Raicu, limpede şi uşor confesiv, marcat de entuziasme sau de mirări fertile hermeneutic.

În ciuda fragmentarismului inerent (criticul glosează pe marginea mai multor cărţi şi a unor scriitori diferiţi, plecând, cel mai adesea, de la pretextul centenarelor, bi- şi tri-centenarelor, care în Franţa nu sunt puţine), volumul are o uimitoare coerenţă şi unitate, redevabile temelor vizate din amalgamul diversităţii subiectelor, teme majore ale reflecţiei asupra spiritului creator: scrisul şi cititul (cf. Practica scrisului şi experienţa lecturii). Actul literar îl interesează pe Lucian Raicu, şi aici, în măsura în care acesta se dovedeşte „revelator suprem“ al condiţiei umane, pentru că, după vorba – citată – a Marthei Robert, el urmăreşte „esenţialul, numai ei, oamenii“. Autori despărţiţi de epoci îndepărtate pe axa timpului, de formule literare sau de genuri discursive (Pascal, Proust, Saint-Simon, La Fontaine, Voltaire, Michelet, Flaubert, Maupassant, Hugo, Verlaine, Artaud, Deleuze, Fundoianu, Mauriac, Camus, Ionesco, Barthes, Ricoeur, Blondin, Sollers etc.) se întâlnesc şi, uneori, se şi „înrudesc“ surprinzător în comentariul criticului, în virtutea aceleiaşi apetenţe pentru radiografierea omenescului şi a confruntării cu „problemele ultime“ (suferinţa, dragostea, răul, moartea, miracolul, divinul). Nu întâmplător, s-a spus despre cel care a scris Critica – formă de viaţă că practică o „critică a conţinuturilor“ şi chiar „a conţinuturilor sufleteşti“ (Mircea Martin), o critică de identificare, de participare simpatetică, unde atitudinea fundamentală ce stă la baza abordării obiectului estetic este aceea de iubire. Iar dacă nu de iubire, măcar de admiraţie, pentru că Lucian Raicu preţuieşte, şi la alţii, capacitatea de a admira (valoarea), „mai rară decât se crede, mai ales în urâta lume a «contemporanilor», atât de dispuşi să se submineze reciproc, să se «sape» şi, cu toată sinceritatea, să se deteste“ (Georges Simenon şi Federico Fellini). Iubirea sau admiraţia nu înseamnă însă, în această viziune, mortificarea textelor ori îmbălsămarea scriitorilor, proliferarea clişeelor critice şi a locurilor comune, ci, dimpotrivă, vivificarea şi reactualizarea permanentă. Când nu realizează el însuşi astfel de re-lecturi „proaspete“, Raicu semnalează, aproape programatic, interpretările înnoitoare, imprevizibile, aparent şocante (de pildă, Marc Fumaroli despre La Fontaine sau Jean-Marie Rouart despre Maupassant). De altfel, în toate sectoarele scrisului şi, implicit, ale cunoaşterii (literatură, critică, filosofie, ideologie politică), autorul subliniază / apreciază, gândirea vie şi iscoditoare, liberă şi curajoasă, în stare să dezvăluie adevăruri incomode, dar perene, general-umane (v. însemnările despre actualitatea „clasicilor“) ori să denunţe impostura şi perversiunea răului (v. exemplul lui Raymond Aron sau al lui Albert Camus, al lui Fondane, al lui Ionesco, citaţi şi elogiaţi în câteva rânduri, nu fără adresă polemică).

Lucian Raicu nu scrie însă doar despre (re)lectura critică, ci şi despre lectura vitală, ca formă de evaziune şi, în definitiv, de supravieţuire în comunism (Magia lecturii proustiene), nu numai despre fenomenologia lecturii („Lectura ne este orientată, nu reţinem din ea decât ce suntem determinaţi – din afară şi dinăuntrul nostru – să reţinem şi nu înţelegem, de fapt, decât ce suntem oarecum dinainte pregătiţi (pregătiţi de o anume experienţă, de anume preocupări «actuale») să receptăm şi să înţelegem...“), dar şi despre „fiziologia “ ei, despre trăirea / plăcerea (organică a) actului lecturii. Citim, într-o pagină antologică, un adevărat breviar al tipurilor de lectură: „A citi – a reciti – a răsciti. A citi şi a asculta citindu-se din afara ta – de către o voce străină. A citi la întâmplare, a răsfoi o carte. A citi lent sau repede – a «înghiţi» textul. A-l citi la vârste diferite, în dispoziţii diferite. A citi vara sau toamna sau iarna. A citi în plin soare sau la lumina unui bec. A citi cu creionul în mână sau leneş şi relaxat, încordat sau cu gândul fugind în altă parte. A citi o carte, o mare carte, cu certitudinea – chinuitoare – că e ultima dată în viaţă că o citeşti – un ceremonial al despărţirii definitive. A citi altcuiva, unei fiinţe apropiate, urmărind efectul. A citi o carte cu ideea – apăsătoare – că va trebui să o comentezi, să vorbeşti altora, să scrii despre ea. A citi o carte scrisă demult, urmărit de gândul că eşti, la ora aceasta, poate singurul ei cititor, singurul din lumea întreagă – sau a citi o carte recent apărută pe care ştii bine că o citeşti odată cu mulţi alţii. A citi cu interes simţind dintr-odată că începi să te plictiseşti, aşa, fără motiv. A citi sec – şi a citi cu plăcere fizică, nu numai intelectuală –, lectură erotizată, intens fantasmatică. A citi o carte cu gândul la alta, la altele, la toate cele pe care le-ai citit sau nu – pentru că e imposibil, şi nici n-ar fi bine, să le citeşti pe toate. A citi cu senzaţia că citeşti de-a dreptul din Cartea Vieţii, aşa cum citeşti din Saint-Simon sau din Marcel Proust, din câţiva alţii“. La final, şi definiţia literaturii majore, în concepţia autorului Scrisorilor..., concentrată într-o sintagmă magnificentă: Cartea Vieţii.

La originea selecţiei „personajelor“ prezentate în carte se află criteriul axiologic, precum şi afinităţile spirituale, Lucian Raicu auto-reflectându-se, de multe ori, în oglinda portretelor acestora (adesea, portrete „telescopate“). Iată, de pildă, notele despre meditaţia lui Canetti asupra „grandorii“ pascaliene: „Bătrânul şi înţeleptul Canetti (...), înţelept dar deloc «aşezat» de felul său, deloc «cuminte» (...) nu se sfieşte să ia lecţii de la mult mai tânărul, precocele şi excesivul Blaise Pascal, lecţii nu de gândire – căci îi plăcea să gândească de unul singur şi, ca şi Pascal, nu «împrumuta» nimic de la nimeni, ci, aş spune, de tehnică a scrierii, întrerupte, fragmentare, a cuiva deprins «să-şi taie singur vorba», să nu staţioneze metodic într-o idee, să nu «exploateze» laborios o «ţâşnire»...// Uneori se şi dispensează de comentariu, aruncând în pagină câte o frântură pascaliană urmată neutru de un rând alb: «...şi nu-i pot aproba decât pe aceia care caută gemând»“. Sau caracterizarea esenţială, într-o singură frază, a prietenului Ciocârlie: „există o «căutare a adevărului» în cărţile lui Livius Ciocârlie, o îndărătnicie de a-l numi de fiecare dată, un respect al imperativului (al poruncii): să nu minţi!“. Şi pentru Lucian Raicu nu metoda importă, ci adevărul, nu literatura în sine, ci mai mult decât literatura, adică literatura ca mijlocitor al unor revelaţii existenţiale, de dincolo de literatură. Fără să fie un critic cu sistem, Lucian Raicu este un critic cu „program“ moral, cu o Weltanschaaung în care eticul surclasează esteticul (v. şi formula ironică „fabricanţii de literatură“). Aşadar, mai mult decât un critic literar. De fapt, un gânditor profund şi original al culturii române postbelice, o minte sclipitoare care ne-a oferit prin opera sa, născută din experienţe privilegiate de lectură, subtile şi rafinate „lecţii“ de viaţă.