Cum să livrezi, cât mai fidel, istoria „adevărată“ a unui reper esenţial din geografia mitică eliadescă, fără a-i destrăma aura fabuloasă? – acesta este marele pariu al cărţii de debut semnate de Andreea Răsuceanu, Cele două Mântulese (Editura Vremea, Colecţia „Planeta Bucureşti“, Bucureşti, 2009). Un pariu câştigat, o spunem dintru început, deoarece autoarea are inspiraţia şi tenacitatea de a fructifica, deopotrivă, atât „glasul“, cât şi „tăcerea“ documentelor, logosul istoriografic fiind, astfel, frecvent continuat de speculaţia istorică. Ipotezele lansate pe marginea a ceea ce nu se lasă cunoscut (din sursele disponibile) rămân simple ipoteze (ni se reaminteşte mereu, pe parcursul lucrării), dar rezolvările imaginare (mai mult sau mai puţin plauzibile) ori chiar şi numai problematizarea în sine potenţează, în mintea cititorilor, misterele străzii Mântuleasa. Explicaţia originilor reale ale mitului literar (v., în special, existenţa pivniţelor pentru depozitarea vinurilor) nu-i ştirbeşte atractivitatea, ba dimpotrivă, încurajează fabulaţia în prelungirea lui.

Povestea uliţei, a bisericii şi a mahalalei Mântuleasa este strâns legată de aceea, plină de enigme, a Manţilor. Zona reprezenta proprietatea cupeţului Mantu, negustor cu stare, iar pământul pe care se va ridica Biserica Mântuleasa (finalizată în 1733, târnosită în 1734) făcea parte din dota Stancăi, soţia sa. Pentru că Mantu a dispărut devreme, în condiţii ce nu pot fi elucidate, cele două Mântulese, Stanca şi Maria, sora cupeţului, au rămas să-şi dispute întâietatea în memoria colectivă a locurilor. La zicerea lacunară din epocă, fără precizarea prenumelui, „a rupt din gardul Mântulesei“ (redevabilă unei anecdote), se adaugă şi nedumerirea că, în pisania bisericii, Maria figurează drept ctitoriţă înaintea Stancăi. Întrebarea fundamentală, care străbate tractant studiul, nu-şi află un răspuns cert, dar sugerează un furt simbolic al Mariei şi o repunere în drepturi, la fel de simbolică, a Stancăi: „cine este Mântuleasa? Maria sau Stanca? Sau, mai bine zis, cine s-ar fi cuvenit să fie Mântuleasa? E oare posibil ca Maria să-şi fi însuşit locul în nemurire al Stancăi, natură mult prea fragilă sau prea puţin incisivă pentru a supravieţui Istoriei? Ori poate că şi cupeţul Manta a ajutat puţin la întorsătura lucrurilor în această direcţie, lăsând-o în testament moştenitoare principală pe Maria, lucru puţin probabil având în vedere că el plănuia să ridice o biserică alături de consoarta sa. Sau poate, sfârşind prin ţări străine, n-a mai apucat a-şi împărţi averile şi a pecetluit astfel fără vrerea sa mai multe destine... Dar indiferent de răspunsul la aceste întrebări, locul pe care se înalţă biserica era zestrea soţiei lui Mantu cupeţul, lucru ce o îndreptăţeşte să-şi revendice titulatura de întemeietoare a mahalalei“.

Demersul „arheologic“ al Andreei Răsuceanu presupune o întreagă strategie de încercuire revelatoare şi captivantă a „obiectului“. În primul rând, o metodologie plurală, bine controlată, care include: contextualizarea istorico-socială detaliată (v. referinţele la numeroasele istorii ale Bucureştilor şi la alte cercetări conexe, aparţinând unor nume ca Ionnescu-Gion, E. Hagi-Mosco, D. Pappasoglu, N. Iorga, C.C. Giurescu, G. Potra, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Ştefan Lemny, Adrian Majuru sau Adriana Scripcaru; povestirile călătorilor străini prin Ţările Române); decriptarea şi interpretarea specializată a indicilor şi a indiciilor de tot felul (epistole, testamente, documente administrative, hărţi şi planuri urbanistice, catagrafii, coduri de legi etc.; analiza picturilor bisericeşti şi a simbolisticii iconografice; folclor urban şi mărturii orale pertinente, cum e cea a arhitectei Marina Echeriu, proprietară a uneia dintre casele Capră); reconstituirea, în stilul Şcolii Analelor, a vieţii private din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea şi a codurilor aferente (mentalităţi, moravuri şi cutume, îndeletniciri şi meşteşuguri, legislaţie, vestimentaţie etc.). În al doilea rând, o serie de procedee de captatio şi de revigorare a interesului lectorial: incipitul pur romanesc (La ceas de nămiază, ne întâlnim cu Stanca Mântuleasa, care îşi admiră gătelile şi bijuteriile: „Pe măsură ce după-amiaza pune stăpânire pe lume, Stanca îşi împreunează pleoapele şi visul unei alte lumi de mătăsuri colorate de Ţarigrad, luciri de bălaşe în umbra sipetelor adânci, ce adie a moscul soponurilor adăpostite în punguţe de catifea şi printre şaluri cusute cu fir de aur, o cuprinde. Deschide iar lădiţa de bijuterii ţesută cu mătase, cu flori de un ghiulghiuliu stins şi scoate «tremurătoarele» – cerceii cu zmarande şi câte cinci perluţe mărunte ce atârnă pe fire de argint. Mai sunt şi cei cu mărgean şi împletituri de argint, dar privirea Stancăi rămâne la lucirea fadă a perlelor mici. Pe deget are inele cu pietre felurite, din aur subţire încolăcit sau minuţios împodobite cu înflorituri. Pe podeaua de lemn, la marginea laviţei, şi-a lăsat saboţii din catifea violet, cu talpă de lemn cu intarsia de sidef, cu paiete şi broderie din fir de argint. Caută în punguţa pentru monede, cusută cu flori de myosotis, câţiva bănuţi ca slujnica să meargă să cumpere cafea proaspăt măcinată pentru dimineaţă“), titluri şi subtitluri analitice, cu iz arhaic de poveste (de exemplu, Scurtă istorie cu peripeţii a mahalalei Mântulesei, de la 1734 până în zilele noastre, Minunatele întâmplări ce s-au petrecut cu Manta cupeţul, ca şi oamenii, faptele şi locurile ce i-au însoţit trecerea prin iureşul vremelniciei, Pe urmele unor pivniţe adânci, Un vis de-al lui Nicolae Mavrogheni ş.a.), addenda cu reproduceri fotografice, scenarii vintage (al dificultăţilor văduvei cupeţului, al hagiului Mantu şi al averii sale, al Elenei Mangâru, profesoară bucureşteană în primii ani ai secolului trecut ş.a.), grefe de istoria artei (despre pictura murală bisericească sau, de pildă, despre portretul boieroaicei Ana Balş, realizat de Niccolo Livaditti, pictorul protipendadei din Moldova veacului al XIX-lea; despre pictorul Alexandru Moscu, locuitor în interbelic al străzii Mântuleasa) şi de fenomenologia imaginarului (v. glosele despre inorog, fenix, pil din bestiarul Fiziologului, despre mandragora, despre simbolismul casei etc.), comentarii literare (Scrisoarea lui Ion Ghica, în care se relatează sosirea rocambolescă a Băltăreţului la sfatul boieresc şi „păţania“ onirică a lui Nicolae Mavrogheni), „cârligele“ spre ficţiunile lui Mircea Eliade etc.

Cele două Mântulese nu este însă doar o monografie acribioasă şi seducătoare a străzii Mântuleasa, ci şi un îngrijorător semnal de alarmă, datorat unei conştiinţe civice exemplare: „Astăzi, strada Mântuleasa se află la bunul plac al trecătorilor la fel cum se întâmpla după moartea cupeţului Mantu, când biata văduvă Mântuleasa îşi vedea gardul de nuiele distrus de trecătorii care găseau această tehnică nimerită pentru a se apăra de nenumăraţii câini vagabonzi ai zonei. «A rupe din gardul Mântulesii» rămâne o expresie mai valabilă ca oricând, date fiind intenţiile autorităţilor de a permite ridicarea de blocuri-turn pe locul fostei şcoli Mântuleasa, de construirea unui hotel care depăşeşte în înălţime limita admisă a zonei“, zonă protejată nr. 22, conform Planului Urbanistic Zonal (v. şi articolul „S.O.S strada Mântuleasa“, din Observator cultural, nr. 5 / august 2009).

Andreea Răsuceanu a scris o carte necesară şi delectabilă, care merită toată lauda. Având în vedere informarea scrupuloasă şi înclinaţia artistică, n-ar fi exclus să ne ofere, pe viitor, şi un roman de epocă.