Problematica frontierei reprezintă o preocupare mai veche a Romaniţei Constantinescu, profesoară de teoria literaturii şi studii culturale la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, cu multiple stagii de cercetare şi de predare în străinătate (Freiburg, Viena, Köln şi Heidelberg). A coordonat un volum intitulat Identitate de frontieră în Europa lărgită. Perspective comparate, publicat în 2008, la Editura Polirom. În 2009, autoarea mai face câţiva Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei (Polirom), într-o lucrare interdisciplinară, care „îşi ia ca obiect graniţa ca atare, graniţa geopolitică, dar şi graniţele dintre diferitele discipline ce o studiază“: fenomenologia imaginarului, imagologia, mitocritica (în sensul „mitografiei“ lui R. Barthes), geocritica, antropologia literară. Studiul revelează, în fapt, laxitatea şi potenţialul de deschidere al oricărui tip de graniţă simbolică, întrucât el pleacă de la premisa că „oamenii locuiesc în mod necesar într-o lume mai mare decât cea din atlase şi hărţi“, anume aceea a minţii lor, care nu doar se lasă modelată de realitate, ci poate să-şi asume ea însăşi funcţie pragmatic-modelatoare, prin intermediul produselor scriptice şi artistice. De altfel, cercetătoarea priveşte opera de artă prin grila lui Wolfgang Iser, ca „obiect tranziţional între real şi imaginar“ (v. În loc de concluzii. Note la teoria iseriană a raporturilor dintre ficţiune şi imaginar).

Geocritica teoretizată de Bertrand Westphal, pe care mizează îndeosebi Romaniţa Constantinescu, urmăreşte „modalităţile de transcriere a frontierei – tehnicile de creative writing a teritoriului dinspre marginea sa – prin care asperităţile liniei de demarcaţie teritorială sunt atenuate şi prin care sunt dezamorsate stridenţele diferenţei. Geocritica inversează perspectiva tradiţională asupra artelor mimetice (precum literatura, artele plastice sau filmul), pe care le scoate din raporturile de servitute faţă de realitate. Realitatea însăşi nu este altceva decât ficţiunea cea mai populară… Arta nu numai că nu se mulţumeşte să imite, să reproducă sau să reduplice realitatea, ci o influenţează, stimulând şi accelerând procesele continue de reformulare a ei. Din perspectiva geocriticii, reprezentarea artistică a spaţiului nu este considerată deformatoare faţă de referent, ci mai degrabă fondatoare sau cofondatoare a referentului. Referentul şi reprezentarea sa sunt interdependente, într-o relaţie dinamică, dialectică, imbricate (…). Geocritica îşi propune, prin urmare, să articuleze interacţiunea dintre spaţiile umane şi arte, elaborând o poetică al cărei obiect nu este constituit de ceea ce în mod obişnuit se numeşte «reprezentarea spaţiului» în arte, ci modelarea intertextuală a lumii“. Pe scurt, spre deosebire de imagologie, de pildă, geocritica este „mai sensibilă la exerciţiul de putere al reprezentării asupra reprezentatului“. Înarmată cu această teorie care potenţează rolul literaturii şi al artelor plastice în „amenajarea“ teritoriului şi în definirea identităţilor / alterităţilor, Romaniţa Constantinescu purcede la cartografierea spaţiilor sudice şi sud-estice ale frontierei interbelice româneşti, deopotrivă reale şi „imaginare“ (Cadrilaterul şi Basarabia) şi, totodată, zone de confluenţă între Orient şi Occident. Elementul-cheie al demersului său geocritic îl constituie pitorescul (primul nostru „brand de ţară“, lansat de memorialul de călătorie al lui Alexandru Vlahuţă), factor de „îmblânzire“ / fluidizare a graniţelor, de „neutralizare a diferenţelor“ printr-o acomodare ce implică recunoaşterea, iar nu demonizarea şi excluderea. Perspectiva exotizantă, mai vizibilă la graniţa de est, acţionează în sens contrar, defamiliarizând şi îndepărtând alteritatea. Pitorescul însuşi presupune nuanţe, apud Andrei Pleşu (Pitoresc şi melancolie), astfel încât autoarea delimitează, între un pitoresc exterior, „contemplativ“, decorativ, idilic şi comercial, un pitoresc de adâncime, „dramatic“, problematizant şi un pitoresc „colonial“, al peisajului natural originar metamorfozat prin intruziune şi investiţie umană. Pitorescul frontierei de sud şi Pitoresc şi exotic: frontiera răsăriteană se numesc cele două secţiuni ale volumului care înregistrează şi analizează, cvasi-exhaustiv, arhiva documentară şi artistică a lumilor de graniţă (documente juridic-administrative, studii istorice, economice, sociologice, scrieri literare, memorii, publicistică, fotografii, picturi etc.). Între reperele confiniilor investigate aici se detaşează Balcicul, adevărată capitală culturală estivală în interbelic, care beneficiază de o monografie pe cât de profesionist realizată, pe atât de infuzată de nostalgia şi de admiraţia îndrăgostitului („O dedic [cartea] memoriei tatălui meu, care mi-a dăruit Balcicul, o lume deschisă într-o lume închisă. În geografia imaginară a copilăriei mele, el reprezenta nici mai mult, nici mai puţin decât locul cel mai frumos de pe lume“).

Deşi străbate o sumedenie de texte literare (versuri de Ion Pillat, Trilogia balcanică (1960-1980) de Olivia Manning, Pânza de păianjen de Cella Serghi, Salata de Petru Dumitriu, Ţări de piatră, de foc şi de pământ de Geo Bogza, Ioana de Anton Holban, Papucii lui Mahmud de Gala Galaction, Un port la răsărit de Radu Tudoran, Pagini basarabene de Mihail Sadoveanu, Fuga lui Şefki şi Maica Domnului dela Mare de Emanoil Bucuţa, Nopţi la Ada-Kaleh de Romulus Dianu, Rusoaica de Gib Mihăescu, În preajma revoluţiei de C. Stere etc.), Romaniţa Constantinescu nu este interesată de (re)evaluările critice, însă Ioana şi Rusoaica se bucură de interpretări noi şi interesante, în spiritul temei, adică al imaginarului geopolitic: „Ioana nu este romanul în care Sandu scrie un roman, ci cel în care Ioana citeşte. Iar lectura e liberă în lipsa ei de certitudini, o experienţă estetică, în sens kierkegaardian, în vreme ce scrierea e o experienţă etică cu care Sandu, estet, radicalizat de o poetică a lecturii, nu se poate împăca. (…) Sandu ar vrea să scrie altfel, ar vrea să scrie cum se citeşte. (…) dacă e să dăm liber curs acestei alegorii holbaniene a scris-cititului, Balcicul, Cavarna, sudul balcanic şi dobrogean nu sunt atât producţii de autor, cât de cititor. Operele ambientate aici au fost vampirizate de un imaginar frenetic, imposibil de amputat“; „Rusoaica devine pentru cititor o alegorie a lumii răsăritene recente, a istoriei Estului, aşa cum este pentru Ragaiac o fantasmă a aceleiaşi lumi trecute, a literaturii ei“ (v. şi analogia cu Omul fără însuşiri privind cronologia deschisă şi viziunea telescopică).

Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei aminteşte şi imperative de actualitate, precum construirea identităţii României ca „ţară de frontieră“ în U.E. sau importanţa strategiei de promovare naţională. Este o carte care fundamentează la noi frontierologia (border studies), elaborată cu acribie şi sobrietate intelectuală germane, dar şi cu entuziasmul unui Robinson Crusoe desţelenind pământuri virgine.