Directorul Bibliotecii Judeţene Bistriţa-Năsăud, Olimpia Pop, a avut ideea realizării unei antologii de gen liric, cu opt autori, „ramuri“ poetice le-am zice, dat fiind titlul ales: Un copac de sunete. Poezie română contemporană, Ediţie bilingvă româno-spaniolă (Traducere de Cătălina Iliescu Gheorghiu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009). Aşadar, criteriul care stă la baza selecţiei poeţilor prezenţi în culegere ar fi identitatea rădăcinii, dezvăluită de îngrijitoarea ediţiei într-o Prefaţă lămuritoare: spaţiul-matrice al nordului Transilvaniei, întrucât cei opt „îşi au, în majoritatea lor, obârşiile biografice şi pe cele spirituale“ în această zonă. Iar „prin tradiţie, poeţii Transilvaniei sunt «serioşi», prea puţin dispuşi să improvizeze cu lejeritate, prea puţin atraşi de registrul ludic sau de stările de armistiţiu cu lumea, care fac viaţa uşoară şi agreabilă. Interogaţia gravă asupra destinului, lupta cu timpul, precaritatea fizică, ecourile perioadelor grele care au încărcat istoria acestor locuri sunt recurente“.

Dincolo de această constelaţie de elemente comune, care ar putea fi numită „melancolie metafizică“, volumul adună între copertele sale poeţi din mai multe generaţii sau vârste literare, cu viziuni, formule şi scriituri diferite. Şi chiar cu varii cote valorice. Rolul de deschizător al grupajului poetic (redevabil ordinii alfabetice) îi revine lui Gabriel Chifu, excepţia de la originea nordică. Optzecist atipic – după cum s-a mai spus –, autorul Bastonului de orb (placheta publicată în 2003, din care sunt extrase şase poeme din cele şapte de-aici) scrie o poezie discret confesivă, narativizantă, îmbinând subtil magma trăirilor personale cu aburii Bibliotecii; o poezie de o simplitate expresivă, cu sugestii religioase, şi de un vizionarism oximoronic (parţial oniric), al ascensionalităţii şi al prăbuşirii. Iată câteva exerciţii de înălţare: „cerurile erau căzute-n somn/ apele clipoceau adormite şi ele./ eu mă ridicasem de la pământ, aşa suspendat dormeam şi eu, visam/ un câmp nemărginit// pe care treceau miriade de furnici./ ele îşi croiseră cărare/ printre firele de iarbă colosale,/ o cărare de la ierusalim până în creierul meu.“ (în somn); „n-am ajuns la cer/ dar în câteva rânduri m-am ridicat de la pământ./ noaptea, când ceilalţi dormeau, m-am ridicat/ precum puii de pasăre slabi care-nvaţă să zboare“ (altă încercare de a rezuma viaţa mea); sau, dimpotrivă, căderea în trup, din noaptea dimineaţa cimitir de zei: „noaptea cad în mine însumi/ de la cea mai mare înălţime a mea/ (…)/ mă fac praf. dimineaţa/ adun ce-a mai rămas. un braţ,/ inima golită (ce s-a ales şi de ea, binecuvântata, cea în formă de cruce!...),/ gura plină de cuvinte aiurea,/ creierul (în care tocmai a sucombat iarăşi visul despre/ limba ideală) şi tot felul de organe sângerânde“. De fapt, versurile lui Gabriel Chifu tematizează dualitatea fundamentală, dureroasă, a fiinţei umane, deşirată între elansările făpturii de cer, volatile şi luminoase (partea divină din noi), şi patimile sau pătimirile cărnii, ale lutului (latura, dacă nu demonică, măcar friabilă şi limitată, a creaturii omeneşti). Vezi, de pildă, a intrat şi el în celula mea: „în celula mea igrasioasă întunecată strâmtă/ în care abia încăpeam eu/ a intrat şi el./ n-aveam loc unul de altul. nu ne puteam mişca./ dormeam în picioare lipiţi./ respiraţiile se amestecau. bătăile inimilor./ sângele gândurile treceau dintr-unul în altul/ după regula vaselor comunicante./ spaima mea se vărsa în seninătatea lui./ oboseala mea în beatitudinea lui/ (…) fusesem cusuţi laolaltă./ în aceeaşi celulă a corpului meu./ eu şi el. cel venit de sus. dumnezeu.“. Versurile lui Ştefan Damian, cu referinţe livreşti, transmit, deseori, prea explicit mesajul poetic: „Şi fără să-l fi cunoscut pe Don Quijote/ zădărnicia luptei e fără hotar“ (Espańa). Alteori, presară aluzii politice (Vameşii, Telefonul: „Nimeni nu putea să aleagă/ firele adevărate/ de cele false. Şi se vorbea/ pe firul scurt/ al unei istorii recente/ da, mult prea recente/ pentru a fi istorie“). Vasile George Dâncu (debutat în 2003) are poeme scurte, fără podoabe, cu influenţe folclorice, mizând pe paradoxul ideii: „Drumul care trece prin Runc/ Duce către Ţibleş.// Drumul ce străbate Pământul/ Duce către Cer.// Unii bătrâni spun că, de fapt,/ Ar fi unul şi acelaşi Drum“ (Drumul care trece prin Runc…). Unele îi ies binişor (cum e şi O rugăciune de-a lui Napoleon Bonaparte sau „fabula“ Ivan, soarele şi americanii), altele deloc: „E adevărat,/ N-am vrut să fiu erou.// Aveam mult mai multe/ Lucruri bune de făcut.// S-a întâmplat însă/ Să mă întâlnesc cu Istoria.// Şi acest lucru/ A schimbat totul“ (Întâlnirea cu Istoria). Din lirica lui Dinu Flămând, Olimpia Pop reţine treisprezece „piese“ unitare ca tonalitate, în care se remarcă turnura melancolică (subsumată unor teme ca dragostea, singurătatea, viaţa netrăită, cenuşiul existenţial, spaima de moarte), înclinaţia plasticizantă („timpul cu ochi de leşie“, „taci în stive“, „această diversiune a timpului/ ţesându-se în vreme ce se deşiră/ ca hainele morţilor“, „rămâne amânată o întrebare/ fluturând pe oglinda asfinţiturilor de soare/ ca părul pietrelor în albia râurilor“, „cum stai în depărtarea apropiată/ eşti ca vinul vărsat dar prins în cădere/ de mănuşa de umbră a mâinii mele“), o uşoară preţiozitate lexicală („hierodulă casnică“, „masca de aur a faraonului“, „somn apocrif“, „precipitatul misterului“). Mircea Măluţ, intrat în literatură dinspre matematică, în 1992, propune o poezie neoexpresionistă, din postura unui „scrib“ sumbru-apocaliptic: „undeva în provinciile imperiului/ se roagă feţii în pântecele femeilor/ să nu se mai nască/ şi plâng neauziţi la marginea lumilor“ (nepregătiţi pentru acest echinox). Titlurile poemelor sunt semnificative: între două verticale de întuneric, o durere cu degetele-nfipte în ziua de mâine, viitorul ca un incest al destinului. Tot în 1992, a ieşit cu lirica sa în lume şi preotul Ioan Pintea, care scrie o poezie religioasă proaspătă, declişeizată, caldă, fără ţurţurii solemnităţii dogmatice. La elogiul poeţilor din cântec de Înviere („au ei poeţii vii o tehnică anume/ lângă ei Dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omuleţ acolo care se lasă dus de mână/ şi încântat îi urmează ascultător/ până la marginile pământului“) se adaugă imaginea neconvenţională şi graţioasă a „călugăriţelor pe schiuri“. Adrian Popescu, al doilea echinoxist (după D. Flămând) al florilegiului poetic, este reprezentat de Pisicile din Torcello, poem amplu, fastuos, parabolă a călătoriei existenţiale şi gnoseologice, de un rafinat exotism cultural: „Vârsta mea se apropie de cea a lui Ezra Pound,/ ascuns după o perdea în Veneţia tuturor măştilor, şi speriind/ trecătorii, bătrân nebun vorbind neomeneşte graiul felinelor“. Aurel Rău, neomodernistul de la Steaua, încheie „recitalul“ sonurilor poetice grave, printr-o Zi de noiembrie, Pe un motiv de Mestrovici, drept loser în jocul de-a Fripta al tuturor: „Poc, face veacul./ Poc, mă cârpesc cetatea, strămoşii, statul,/ urmaşii, fraţii.// De-o viaţă“. În versurile sale se văd urmele lecturilor şi ale degustătorului de artă, ca şi aşezarea poeziei în zariştea metaforei.

Necunoscând limba spaniolă, nu ne putem pronunţa şi asupra traducerilor Cătălinei Iliescu Gheorghiu. Oricum, Un copac de sunete este o antologie poetică de citit şi de recitit, când ţi se face dor de poezia asumată dramatic, inchietantă, străină de jerbele verbale gratuizante ale sprinţarului homo ludens.