În nr. 6 / 2010 al revistei Acolada, analiza critic-literară se îmbină cu aceea social-politică. Radu Ulmeanu anunţă „O nouă Apocalipsă“ („dictatura“ lui Băsescu), Gheorghe Grigurcu scrie despre „Subtilităţile amare“ ale lui Caius Dobrescu (din mai vechiul volum Inamicul impersonal), dar şi despre „Criza noastră cea de toate zilele“, iar Ana Blandiana despre „O criză de încredere“ în statul român şi între membrii societăţii. Gabriel Dimisianu comentează cartea lui Tudorel Urian despre Vieţile lui Alexandru Paleologu („Un caz complicat“), în timp ce Barbu Cioculescu îşi continuă incursiunea în autobiografia intelectuală a lui Adrian Marino – „Darul mizantropului“ care, din „Câmpiile Elysee, ne priveşte cu tandreţe“ (sic!). Constantin Mateescu evocă „Turnătoria «la vedere»“, Adrian Alui Gheorghe vorbeşte şi el despre „Cultura de criză“ (pentru că noi suntem „maeştrii crizei“), Constantin Trandafir se exprimă „Despre dictatură“, plecând de la romanele lui Ivasiuc, Constantin Cubleşan recenzează volumul Scriitorul, cenzura şi securitatea (Bujor Nedelcovici şi invitaţii săi la o masă rotundă), Angela Furtună polemizează cu Laszlo Alexandru în privinţa atacurilor acestuia la adresa Monicăi Lovinescu, Viorel Rogoz continuă prezentarea „Şefilor care au păstorit Securitatea“, Luca Piţu, în stilu-i livresc-ironic-ghiduş, recomandă Puterii actuale soluţia Pornografului de Restif: „Restif de la Bretonne de-ar supravieţui, p-acestea le-ar recomanda el Guvernoiului Cotrocean în soluţionarea protestelor de tot felul pe nişte meleaguri atâta de fruste ca ale noastre. Securiştii, deghizaţi în piţipoance şi alte fufe la ţol deocheat, cu poşetele doldora de steacle ţuicoase, vodcoase ori uischioase, nu ar avea decât să infesteze gloata demonstranţilor, punându-şi orificiul buco-anal la dispoziţia nemulţumiţilor, vrăjindu-i cu alcool, spărgându-le ţeasta chiar în timpul actului de acuplare, transmiţându-le gonococi, trăgându-i de floci, muşcându-i de cojones, potolindu-i, la normalitate aducându-i, dracii din ei scoţându-i, în urechi suflându-le calde slogane stabilizatoare“. Florica Bud persiflează politica urbanistică a autorităţilor din Baia Mare („Piscina nonstop – La Broscuţa Evropeană“), Adrian Dinu Rachieru glosează despre „Globalizare şi «noul localism»“, Mariana Şenilă-Vasiliu ni-l reaminteşte pe Malraux, care „s-a jucat «de-a fripta» cu Kremlinul“. Interviul Acoladei – Nicolae Prelipceanu (chestionat de Lucia Negoiţă): „Nu ştiu dacă am crezut vreodată în poezie. Eu am scris. Şi asta numai când chiar mi se părea că trebuie. (...) Eu n-am văzut niciodată lucrurile atât de frumuşel, cu aură, şi alte alea. Pentru mine totul a fost, poate, mai direct şi mai clar. N-am încotro, mai scriu versuri. Poate chiar poezie. Câteodată“.

Un nou Poesis apăru!

Poesis internaţional – magazin literar trimestrial al revistei de la Satu-Mare păstorite de George Vulturescu, dar independent. „Copilul“, născut în iunie a.c., va fi crescut de Dumitru Păcuraru (director), Claudiu Komartin (redactor-şef), Ion Mureşan, Felix Nicolau, Robert Şerban, Balázs F. Attila, Jánk Károly (redactori), plus redactorii corespondenţi (Radu Vancu, Marius Miheţ, Crina Bud, François Bréda, Karácsonyi Zsolt, Ilyes Ildikó). După cum aflăm din editorialul provocator, relaxat şi cu note de umor al directorului – „Nu cred în reviste, dar mi-e teamă de ele“ – , la treabă se vor înhăma cei tineri, el, Dumitru Păcuraru, şi Ion Mureşan rezervându-şi „dreptul de a nu face mare lucru“. Şi, paradoxal, „cam acesta ar fi programul. Direcţia urmează să o dea redactorii. Putem merge şi mai departe. Noi, cei din colectivul redacţional, stabilim programul, iar colaboratorii dau direcţia“. Din titlu, se înţelege însă că revista va promova, în primul rând, diversitatea culturală. Sinceritatea este deplină: „Nefiind noi foarte riguroşi, unii dintre noi cu o vădită aplecare spre lene, cu apucături boeme, nepunctuali ca şi majoritatea scriitorilor români, nu ne-am putut îndeplini planul iniţial“. Fiecare număr va avea o temă (precizează Claudiu Komartin, mai serios în ton şi mai explicit în intenţiile revistei) şi un guest star – un poet contemporan important. În acest prim număr, „Sfârşitul ierarhiilor literare?“ şi, respectiv, Matthew Sweeney. De asemenea, va exista constant un portret de poet român contemporan care „merită (re)descoperit“ (Vasile Vlad, aici), prezentarea unei edituri (the first, Brumar), cronici literare, de artă şi de film, eseuri, proză şi, fireşte, „multă poezie bună“ românească sau străină, în varii traduceri. Din articolele la temă am observat alergia (postmodernă a) tinerilor la criticul-Mesia, Ierarhie, Canon, şi preferinţa pentru descentralizare critică, ierarhii, pluralitate canonică. Ne-a plăcut poemul lui Muri, Bătaia, şi ne-a amuzat teribilismul lui Adrian Suciu (dintr-un poem cu titlul Mă iubesc, încheiat apodictic: „pe scurt/ orice femeie care nu face sex cu mine e frigidă“). Poesis internaţional are un aer proaspăt, tineresc (începând cu fotografiile de pe copertă), obraz artistic (aranjat de Oana Mirabela Păcurar) şi promite fructuoase relaţii interculturale. Le urăm succes!

Istorie şi civilizaţie este o revistă nu numai pentru specialişti, ci pentru toţi cei interesaţi de trecutul şi de prezentul lumii în care trăim. Sub conducerea Georgetei Dimisianu (redactor-şef), mensualul, vioi şi deloc plicticos, are o ţinută grafică excelentă, fotografii color şi numeroase semnături prestigioase. În nr. 9 / iunie 2010, Florin Constantiniu scrie un editorial cu titlu costinian, „Cumplite aceste vremi de acmu“, în care identifică două cauze majore ale crizei economice autohtone: „Incompetenţa şi corupţia clasei politice din România; Disfuncţionalităţile sistemului capitalist“. De reţinut că istoricul profetizează moartea capitalismului internaţional, „ca urmare a propriilor contradicţii“. Într-un viitor nu foarte apropiat, ce-i drept. Nu putem să nu ne întrebăm ce ar urma după. De răspuns, se sparie gândul. În general, subiectele articolelor sunt diverse, mergând de la istorie la istoria mentalităţilor, lingvistică, literatură etc. Descoperim, de pildă, că Mihai Viteazul era „un domnitor bine informat“ (Tiberiu Tănase); din presa de altădată ne amintim cum (nu) aveau oamenii din alte veacuri grijă de igiena corporală, suferind asaltul puricilor, ploşniţelor şi păduchilor; aflăm că Elena Caragiani a fost prima femeie aviator din România (Cristina Păiuşan-Nuică); citim o scrisoare a lui Nicolae Iorga trimisă lui Mussolini, comentată de Alex Mihai Stoenescu; revizităm mitul, modelul şi epoca lui Don Juan (Corneliu Şenchea); ne apropiem de masacrele de la Katyn prin Dinu C. Giurescu; trecem, cu Mihai Bozgan, prin „istoria“ nasturilor; ne întoarcem la originea cuvintelor călătoare călăuziţi de Marius Sala. Studii mai ample de istorie publică Alexandru Ghişa, la rubrica Reconstituiri, şi Ion Calafeteanu, la Restituiri. Florin Şperlea dezaprobă prezenţa Regelui Mihai, pentru a doua oară, la Moscova, cu ocazia celei de-a 65-a aniversări a Zilei Victoriei împotriva Germaniei naziste în cel de-al Doilea Război Mondial, iar Florian Banu dezvăluie un plagiat de proporţii. Alexandru Badea scoate la lumină un dialog politic inedit între Ion Mihalache şi prinţul Carol, în timp ce Vasile Buga scotoceşte în culisele ruseşti ale luptei pentru putere de după moartea lui Stalin. Istorie şi civilizaţie ne oferă o lectură instructivă şi multe teme de reflecţie. (G.G.)

„Un neam de turnători?“

Întrebarea reprezintă titlul unui comentariu al Alinei Costea (în Tomis, iulie 2010), plecând de la câteva cărţi despre regimul comunist şi despre intruziunea Securităţii în viaţa privată. Pentru cei care nu le cunosc încă, iată câteva statistici stupefiante: în 1948, Securitatea număra 4600 de cadre, iar în 1989, 14.259. La cifrele informatorilor te cutremuri de-a dreptul: 10.000 în 1951, ajungând în 1989 la cca. 400.000, din care 137.000 activi. În final, înclini să dai interogaţiei de la început un răspuns afirmativ ferm, aflând că „România este campioana absolută a serviciilor secrete (vreo şapte la număr şi cu un înfiorător apetit pentru tocat banii publici). SRI are de şase ori mai mulţi ofiţeri la milionul de locuitori decât corespondentul său american, FBI. În România sunt 571 de securişti la milionul de locuitori, în vreme ce în Franţa doar 98, iar în Germania 89. Actualmente, numărăm mai mulţi securişti decât pe vremea împuşcatului. Pentru ce? Care sunt secretele majore ale acestei biete ţărişoare? De cine ne păzesc ei? Cum este cu legea lustraţiei sau cu mult contestatul CNSAS? Câinii latră, caravana trece, în pur stil românesc!“.