Numărul estival al revistei Lettre internationale (ediţia română, 74 / 2010) are, ca de obicei, un sumar consistent, cu texte interesante şi semnături de calibru, grupate în 6 secţiuni. Evantaiul Paginilor autobiografice conţine fragmente de Gertrude Steine, din Autobiografia lui Alice B. Toklas (rememorând anii parizieni de după primul război mondial, începuturile carierei literare a lui Hemingway, întâlnirile cu Picasso); fărâme din Zăpezile de altădată de Gregor von Rezzori; „Întâlniri cu nenea Secu“ de Petre Solomon; câteva scrisori ale lui Kierkegaard către Regine Olsen, escortate de cuvântul lui Ion Vianu, „Motivaţia unei rupturi“; „Alte anotimpuri“ de Cristian Teodorescu, povestind de ce n-a rămas în America, în anii ’90, şi cum a ratat lansarea Desantului din cauza unei hemoragii digestive. Cine a trecut vreodată prin Italia va citi, cu o uşoară nostalgie, „Anii mei italieni“ de Mircea Vasilescu, lector de limba şi literatura română, între 1994-1997, la Universitatea „Sapienza“ din Roma. Dincolo de familiarizarea cu „«La grande cultura italiana» şi cultura locului“, de „locuirea“ în limba italiană şi de înţelegerea oamenilor de-acolo, rămâne sentimentul reconfortant (de invidiat cordial) al vieţuirii, pentru o perioadă oarecare, într-una dintre cele mai vechi şi mai frumoase capitale ale lumii: „Nu-i zic «aventură spirituală», nu-i zic «perioadă formativă» (deşi eram încă tânăr), nu-i zic altfel, pentru că acum, când îmi reamintesc anii aceia, îmi vine să spun, pur şi simplu: am trăit la Roma. Nici mai mult, dar nici mai puţin“. Într-un minunat eseu memorialistic, George Banu ne dezvăluie de ce nu a devenit actor („aveam dorinţa de a fi actor, dar nu şi firea actorului“, de unde şi încercările eşuate) şi ne introduce în universul teatrului său fantasmatic, „ideal“, în care actorii sunt marionetele primite cadou sau cumpărate de-a lungul timpului din diverse puncte ale globului. Teatrul acesta imaginar al marionetelor remontează spectatorul „deseori vlăguit, secătuit“ şi încurajează visătoria la un „altfel de teatru“, diferit de cel arhicunoscut, frecventat seară de seară. „La ceasul târziu al începutului unei retrageri lente şi al îndepărtării treptate de lume“, melancolicul George Banu se consolează cu viziunea optimistă privind viitorul teatrului, extrasă din „lecţia“ shakespeariană despre „lumea ca teatru“ şi despre teatralitatea inerentă umanului: „Căci, chiar dacă practica lui s-ar putea restrânge, asemenea unei ţesături care «intră la apă», modelul pe care ni-l propune – reflectarea la scară redusă a summumului experienţelor umane – va rămâne inseparabil de însăşi condiţia omului ca fiinţă trăitoare pe acest pământ. «Lumea va fi întotdeauna o scen㻓.

La rubrica Dincolo de eveniment, Adrian Cioroianu scanează „Europa unită, astăzi“ (care „are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi“), Amir Hassan Cheheltan şi Frank Berberich dialoghează despre „Paradisul persan“ (Iranul şi problemele sale actuale), Sema Kaygusuz cartografiază capitala Turciei („Istambul, o mişcare de rotaţie“), Matei Martin scrie despre „China: vizibil şi invizibil“, iar Svetlana Aleksievich evocă, prin martorul Olesia, războiul din Cecenia. Cultura – cardiograme adună filele unui dosar critic despre scriitorul Curzio Malaparte şi cărţile lui deconcertante, în care se găsesc comentarii de B. Elvin, François Taillander, Denis Wetterwald, Frédéric Beigbeder. Într-un dialog cu Thomas David, Philip Roth vorbeşte despre impasul personajelor sale şi „despre scris ca meşteşug şi atât“. Adrian Mihalache inventariază „Păcate mortale supranumerare“. Alain Finkielkraut ne oferă o lectură a romanului Piaţa Washington de Henry James, „o antipastorală care face aluzie la pastorală. Această tragedie a încrederii, această critică a iluziei romaneşti, această descindere feroce în proza vieţii ne determină doar să luăm act de ravagiile cinismului atotputernic. Povestea de neuitat a Catherinei Sloper are virtutea să invite cititorul la o meditaţie îndelungă asupra ştiinţei delicateţei şi asupra clemenţei pe care o solicită împlinirea ei“. Katharina Raabe semnează un eseu-documentar despre literatura în Europa Central-Răsăriteană după 1989, intitulat sugestiv „Când s-a ridicat ceaţa“. Biblioteca Lettre internationale propune nume „grele“: J. M. Coetzee, Julio Cortázar, Beckett, Gustavo Dessal. De citit însă şi „Amantul mamei“, un fragment dintr-un roman în pregătire de-al moldoveanului Petru Cimpoeşu.

Sperăm ca acest zapping să vă fi incitat îndeajuns încât să citiţi în întregime revista, mai ales că toamna readuce pofta lecturii serioase. (G.G.)

Numărul dublu 5-6 / mai-iunie 2010 al Euphorion-ului publică o parte dintre comunicările Simpozionului Naţional „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu“, Ediţia a VIII-a: „Un cerc poligonal“ de Paul Aretzu, „Imagini ale morţii în Caietul albastru al lui Nicolae Balotă“ de Ştefan Borbely, „Cronica unei întâlniri amânate: Nicolae Balotă şi G. Călinescu (I)“ de Andrei Terian, „Critica numai estetică“ de Alex Goldiş, „Cercul câinilor muzicanţi“ de Nicolae Balotă, „Resurecţia lui Euphorion“ de Dumitru Chioaru, „Maestrul şi discipolii. Lucian Blaga văzut de membrii Cercului Literar de la Sibiu“. Pentru cei care se întreabă ce înseamnă „Cercul câinilor muzicanţi“ şi nu ajung să deschidă Euphorion-ul sibian (ştim cu toţii cât de proastă spre inexistentă este distribuţia revistelor de cultură), voi cita un fragment mai amplu din nostalgicul şi luminosul text autobiografic al pasionatului cărturar Nicolae Balotă: „Când îmi revăd uneori trecutul – asemenea bătrânului câine din povestirea lui Kafka – întâlnirea în tinereţea mea îndepărtată a celor ce aveau să devină prietenii din Cercul Literar de la Sibiu îmi apare tulburător de asemănătoare cu revelaţia pe care a avut-o acel câine cercetător, în juneţea lui, la ivirea «câinilor muzicanţi». (…) Erau, pentru căţelul din zorii vieţii întru spirit care eram, acei câini muzicanţi revelatori ai unei existenţe artistice, ce-mi apăreau la timpul potrivit, la plinirea timpului. Îi recunoşteam şi ştiam că şi ei aveau în curând să mă recunoască. Nu erau şapte, ca în parabola câinelui cercetător, ci doar trei, acolo, atunci, în acea primă şedinţă de seminar: un student înalt, cu o vervă romantic-ironică, o inteligenţă febrilă, gesturi largi şi o voce mereu uşor voalată, un student care nu mai era student dar care continua să vină la seminariile lui Blaga, era Radu Stanca; altul mai scund, subţire, cu un profil ascuţit ca o lamă, de o ironie incisivă, o nesecată poftă de râs, un gust neşovăielnic exprimat printre şovăielile unei vorbiri sincopate, printre ezitări bâlbâite şi precipitări, era Ion Negoiţescu şi un student venit mai târziu decât aceştia, mai reţinut, mai tăcut, niciodată înflăcărându-se într-o discuţie, mereu grav, Ştefan Aug. Doinaş. Nu ştiu dacă ei înşişi auzeau muzica pe care o produceau, chiar şi atunci când nu participau la vacarmul discuţiilor. Poate numai mie, pornit pe calea iniţierilor, mi se dăduse să aud acel melos inaudibil. Dar nici eu, în euforia acelei ore, n-aş fi putut descifra arcanele destinelor noastre viitoare, împletirile şi despletirile lor, de câte ori mai aveam să aud în mine ecoul din tot mai mari depărtări al acelei muzici: în clipele de sub poarta Fortului nr. 13 Jilava, când coborâţi din duba Securităţii ne întâlneam după ani de zile cu Nego, înainte de a fi din nou separaţi, ceasul acela din seara de iarnă troienit de zăpezile din satul de domiciliu obligator de pe malul Dunării, când citind în prima revistă deschisă după şapte ani descopăr «Poezii postume» de Radu Stanca şi aflu astfel de moartea poetului, sau telefonul acela ce-mi aducea la cunoştinţă la mii de kilometri că poetul Ştefan Aug. Doinaş s-a stins. Da, s-au stins cu toţii, cum mă voi stinge şi eu într-o zi. Doar muzica aceea, muzica aceea…“. (G.G.)

La aniversară

Urăm revistei Familia, cu ocazia împlinirii celor 145 de ani de la înfiinţare, şi în acord cu toţi cei care au scris deja în „Cartea de onoare“ (iniţiată în numărul 6 / 2010), viaţă lungă, să-şi onoreze tradiţia, să-şi păstreze profesionalismul, deschiderea culturală şi tinereţea spirituală! Într-o Familie plină de efuziuni sărbătoreşti, se celebrează şi Ion Budai-Deleanu, de la naşterea căruia s-au împlinit 250 de ani. În dosarul dedicat vechi-modernului autor al Ţiganiadei semnează eseuri şi comentarii Caius Dobrescu („Majestatea imperială a inteligenţei şi toleranţei“), Ovidiu Pecican („Ion Budai-Deleanu: autoportret politico-filosofic în Ţiganiada“), Traian Ştef („Ţiganiada mea“), Liana Cozea („O veche-nouă Ţiganiadă“), Ion Urcan („Ţiganiada lui Traian Ştef“). Reţinem concluzia lui Caius Dobrescu: „opera lui Budai Deleanu nu-şi are locul în cutiile cu amintiri din podul literaturii române. Dimpotrivă, spiritul poetului se arată, de cele mai multe ori, mai contemporan cu lumea de astăzi decât al nostru (…).Budai Deleanu este unul dintre puţinii autori ai Europei care au reuşit să împrumute scepticismului ludic majestate şi monumentalitate“. Aşadar, ar fi nu numai plăcut, dar şi util, să-l recitim pe Ion Budai-Deleanu. Şi, fireşte, să nu uităm să citim Familia… (G.G.)