Istoricul şi criticul literar Constantin M. Popa a publicat recent o culegere de „eseuri critice“, ilustrată pe copertă cu Adoraţia magilor de Ghirlandaio şi purtând un titlu atrăgător, poetico-romanesc: Îngeri provizorii (Aius PrintEd, Craiova, 2010). De ce, totuşi, Îngeri provizorii? Pentru că – ne lămureşte, într-un intro, autorul – „Poetul, ca şi îngerul, întreţine «himera desăvârşirii», în speranţa că poate înfrânge efemeritatea. Din păcate, poetul (în sens lovinescian) este un înger provizoriu, ale cărui aripi se supun timpului“. Constantin M. Popa aduce astfel, prin genericul metaforic-simbolic, un omagiu discret tuturor mânuitorilor de condei, mai degrabă „îngeri“ căzuţi, plini de patimi, halucinaţi însă de ideea perfecţiunii ca marinarii antici de cântecul primejdios al sirenelor. O ispită de care nu scapă nimeni, dar pe care, general vorbind, criticul literar, prin esenţă un polytropos, reuşeşte s-o managerieze mai bine, situându-se, ca interpretant, atât în interiorul, cât şi în afara iluziei thetice a scrisului.

Îngeri provizorii adună, ca într-un mozaic multicolor, articole diverse, flash-uri eseistice şi cronici de întâmpinare, apărute iniţial în revistele Mozaicul, Ramuri, Scrisul Românesc, poate şi în altele. În ciuda acestei materii eterogene (organizate însă în cinci secţiuni: „Atitudini“, „Repere epice“, „Gradaţii lirice“, „Filtre critice“, „Orizont memorialistic“), cartea redactorului-şef al Mozaicului întăreşte impresia, resimţită şi cu alte prilejuri de lectură (v. Ceremonialul sadovenian, Braţul de la Lepanto, Lectica lui Cicero sau volumele dedicate „ideocriticului“ Adrian Marino), că „Le style c’est l’homme męme“: erudiţie şi seriozitate, conştiinţă a responsabilităţii celor spuse / scrise, ductus constructiv, civilitate desăvârşită, eleganţă şi simţ al echilibrului, subtilitate şi profunzime, iar dincolo de arabescurile inteligenţei şi de mobilitatea spiritului care se plimbă dezinvolt prin amniosul Bibliotecii şi prin cercurile, uneori vicioase, ale agorei, privirea caldă, senin-melancolică sau îngrijorat-sancţionantă, învăluind o lume cu mult zgomot şi furie. Spărgând carcasa retractilităţii de fond, dar fără inflamări catastrofiste ori răsfăţuri frivol-mondene, cum se obişnuieşte astăzi, peregrinul labirinturilor livreşti, care poartă pe umeri, indisolubil, „povara vie a realităţii brute“, combate, deseori, pe frontul etic şi civic. Fireşte, în primul rând cu arme din arsenalul culturii, mizând pe auctoritas, latinescul din care derivă, deopotrivă, termenii de autor şi autoritate. Cu alte cuvinte, indiferent de subiectul abordat, textele lui Constantin M. Popa sunt integratoare prin excelenţă, referinţa bibliografică şi faptul de viaţă fiind constrânse să coexiste, să se oglindească reciproc, să colaboreze întru edificarea unui sens meliorist. Iată şi câteva dintre diferitele teme, unele de stringentă actualitate, care suscită interesul şi alimentează comentariul: proiectul Catedralei Mântuirii Neamului şi, adiacent, ricanarea românului la monumental (cu priveliştea civilizaţiei occidentale în minte, autorul reaminteşte că „În plan cultural, amploarea nu devine copleşitoare dacă stăpâneşti arta de a face respirabil grandiosul“), tradiţia europenizantă a culturii noastre, problemele şcolii, „adoraţia stipendiată“, cu rădăcini în regimul comunist, „ceremonialul“ actului politic, virtuţile tranzacţionale ale „listei“, meteahna autohtonă a improvizaţiei, cenzura şi deformările „criticii“ proletcultiste, concreteţea întristătoare a utopicului „om nou“ ş.a. Din caruselul eseistic, susţinut de schelării complicate şi de analogii spectaculoase, nu putea să lipsească nici meditaţia asupra domeniului predilect de activitate, critica literară: „«Ceaiul a început ca doctorie şi a ajuns cu vremea o băutură», nota Okakura Kakuzo în «Ceaşca omenirii», primul capitol al celebrei sale Cărţi a ceaiului. Într-un alt plan, am spune că şi critica literară a început ca judecată (krinein) şi a ajuns, în timp, literatură. Adică şi-a pierdut demnitatea aulică intrând în rândul bunurilor (simbolice) de consum. (...) Destinat unor împrejurări excepţionale, ceaiul a devenit, s-ar putea crede, un banal accesoriu gastronomic. Licoarea cu însuşiri miraculoase, lecuitoare, se transformă într-un lichid ce-şi pierde reveria metafizică. Derapajul, în această situaţie, are, desigur, cauze complexe, ţinând, între altele, şi de un deficit de educaţie estetică. (...) Religie şi artă, ritual şi ceremonie, filosofia ceaiului transcende, totuşi, esteticul. «Ea e igienă, – glosează Kakuzo – pentru că sileşte la curăţenie; e gospodărie, pentru că arată cum tihna se găseşte mai curând în simplicitate decât în încărcat şi costisitor; ea e geometria moralei, întrucât hotărniceşte simţul nostru de măsură în univers». Ceaşca omenirii dobândeşte o elocinţă cu totul neobişnuită, aspirând la puritate, naturaleţe, echilibru“. Ceaşca de ceai sau, după preferinţă, de cafea (Constantin M. Popa se declară un băutor înrăit de cafea, „poate şi ghicitor, dedându-mă la aproximarea valorii cărţilor ce-mi însoţesc existenţa“) devine aici o mise en abîme a criticii literare. „Filosofia“ acesteia fiind rezumată convingător, „metoda“ continuă să fie detaliată (insuficienţa criteriului axiologic al „gustului“, necesitatea „probelor“, coerenţa analizei, atractivitatea limbajului), ajungându-se la vechea „lecţie“ călinesciană a „narativizării“ discursului critic. Urmează, la final – la finalul „Decoctului şi caimacului“ –, o „apofatică“ şi indirectă profesiune de credinţă a criticului: „nu aş putea crede într-un critic literar care nu preţuieşte «ceaşca omenirii»“.

Cronicile lui Constantin M. Popa (în acest volum la cărţi de Constantin Ţoiu, Florina Ilis, Bujor Nedelcovici, Eugen Uricaru, Marin Beşteliu, Gabriel Chifu, Andrei Codrescu, Dinu Flămând, Ion Monoran, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Mircea A. Diaconu, Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu, Ion Simuţ, Paul Cernat, Mariana Şora, Florea Firan ş.a.) atestă fidelitatea faţă de „programul“ expus: argumentare a ideilor, acurateţe a stilului, echidistanţă în judecata de valoare. De regulă, criticul încearcă să reveleze atât punctele tari, cât şi pe cele slabe, uneori reuşind să formuleze şi verdicte memorabile: „Istoria literaturii române contemporane este o sinteză aşteptată, cu merite incontestabile în faţa căreia, însă, nu trebuie să ne pierdem cu firea, chiar şi atunci când descoperim că autorul stă prost cu... geografia (Metz este considerat «un oraş de lângă graniţa cu Franţa»!). Alex Ştefănescu este un comentator capricios, iar cartea sa ascunde sub fard (concepţia grafică: Mihaela Şchiopu) destule cochetării de fată bătrână, dar şi o judecată severă a contemporanilor săi, atunci când nu-i gratulează pe favoriţi sărind peste cal (Liiceanu – al doilea Eminescu)“. Ironiile sunt însă rare, la fel şi entuziasmele, abia ghicite în ritmul calm al frazelor.

Îngeri provizorii este o carte interstiţială, ca şi condiţia existenţială a îngerilor, entităţi plutitoare în mundus imaginalis. Mai precis, este cartea unui îndrăgostit lucid de literatură, care nu uită niciodată că există şi un dincolo de literatură.