Din subteranele propriei existenţe marginale, Ionel Ciupureanu a revenit, anul trecut, pe scena publică a literaturii, cu Mişcări de insectă (Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2010). Este cel de-al şaselea volum de versuri al acestui poet craiovean străin de orice afiliere generaţionistă (n. 1957, debut: 1994) sau de modă scripturală, căruia poezia, fără a fi biografistă, îi ţine loc de biografie, iar talentul, de carte de identitate. În cazul său, damnaţiunea nu reprezintă numai o problemă de retorică şi de automitologizare, precum la mulţi dintre stihuitorii de azi, ci chiar seva malignă care-i hrăneşte scrisul.
Ceea ce izbeşte, în primul rând, în poezia lui Ionel Ciupureanu, este rostirea dereglată, amintind de o bolboroseală voodoo, născută, deopotrivă, din luxarea sintaxei şi din ciocnirile semantice, asemănătoare întâlnirilor lexicale incompatibile de tip suprarealist: când am murit născusem ligheane să mâncăm/ şi luarăm şi porcii din ligheane/ şi un nimic cu murături sub plăpumi (Doar gura ta). (Întâmplător, însuşi Dumnezeul eretic al lui Ionel Ciupureanu ucide în efigie, ca un vrăjitor sau preot voodoo: Dumnezeul meu e tâmpit/ că-mi arde şi hainele şi pozele şi ochii din poze Mi se pare). Fondul tematic al poemelor, timbrate bacovian (dar scrise cu eliptică migală mazilesciană, cum observa Radu Vancu), invadate de morbul eroziunii materiei şi de spectralitatea thanatică, trimite însă la angoasa expresionistă. Mecanismul gândirii producătoare funcţionează ca o maşină de tocat realul, livrat ca măruntaie sângerânde, coagulate doar de limfa vâscoasă a obsesiilor. Din acest punct de vedere, lirismul din Mişcări de insectă poate fi comparat şi cu fragmentarismul convulsionat al versurilor recente ale Vioricăi Răduţă (Cam toţi murim!).
Volumul lui Ionel Ciupureanu scoate la iveală un erzaţ de fiinţă umană, un mort în viaţă (de o mare forţă de impact este exclamaţia funebră auto-focalizată: fi-mi-ar ţărâna uşoară), sub iminenţa prăbuşirii, un om cumva frankensteinian, fiindcă monstruos, compus din rămăşiţe, resturi delabrate de carne, ba chiar redus la conştiinţa cărnii: Dintr-un mort mai fuge o bucată de carne/
şi-o altă bucată chiar crede că mai exist/ (...)/ dintr-un mort o bucată gândeşte că mai exist/ nu dintr-un mort ci dintr-o respiraţie de mort// şi-n trupul meu scurmă şi scurmă (În căutarea unei respiraţii). În absenţa transcendenţei spirituale, carnea e pândită aici, neîncetat, de pericolul dezmembrării, al destrămării şi al putrezirii. De aceea, universul acesta poetic de borborigme, forfotind de voci încâlcite, şi masculine, şi feminine, pare o leprozerie care duhneşte fetid, a trup cangrenat în atmosferă grea şi umidă, gelatinoasă, ca de Veneţie mucegăită. Deşi nu există, propriu-zis, decât imagini vizuale, olfactivul se activează implicit (şi involuntar) în mintea cititorului: eroziunea care ne copleşeşte, trupurile noastre ne-nveleau cu grijă pentru a putrezi, trupurile lor te visează în cimitirul lor de trupuri/ în saci de oase mi-au pus oasele tale, o somnolenţă pipăia totuşi pereţii/ dormitorul se târa nespus de vâscos/ am luat-o logic/ de-a lungul canalului, Îmi îmbătrânesc mâinile dar nu ştiu de ce/ chiar şi oraşul ăsta putrezise, Pe marginea potecii deasupra dulapului/ între pâclele golfului gâlgâind, fragmentele tale de care m-am agăţat/ dau buzna în camera unde şi sunt, Capul meu repede îmi pica la picioare/ şi doar capul tău le vorbea picioarelor mele, Îngropară şi soarele muribund în scurgerile lor obosite, peste ceva greu mai atârnă şi aerul, organele tale sunt puţin descărnate, în oraşul ăsta puţintel pleznit la gât/ stropindu-mi ciorapii şi izmenele şi legitimaţia, mă tot legănau pentru a nu putrezi, interiorul său sfârtecat, curgeau oasele din femeia cu gesturi lichide, zdrenţele astea de şuncă, microbii mei mă tot clatină, cumpără-mi flori să nu mai putrezesc, fleoşc leziunile ei se şi varsă etc. Însă, în mod paradoxal, toxica şi friabila carne deţine şi rolul colacului de salvare, căci, găzduind durerea, ea are şi puterea de păstrare ori de reactualizare a senzaţiei de a fi: mi-a fost frică şi aveam nevoie de carnea mea, mi-era teamă că-mi moare şi trupul, cât mai ai carne/ sprijină-te de organele mele. De aceeaşi ambivalenţă demonico-soteriologică ţine şi erotica Mişcărilor de insectă, îmbinând alinarea bolii şi cruzimea de măcelar, uitarea de sine/ de moarte şi canibalismul primitiv, baletul mecanic şi sugestia ceremonialului păgân, în imagini absurd-groteşti, morbid-sadice: gelatina ta gâfâie şi gâfâie/ inflamaţia ta mă devoră (Agitaţia cuiva mai trebuie şi cârpită), m-am şi gândit să ard cu femeia mea/ dar mi-am incendiat numai femeia/ (...)/ femeia mea şi carnea ei sunt prea urâte/ seamănă cu berbecii care mai au carne/ (...)/ îmi şi fac cârnaţi din tine şi verze grase din tine (Vântul nu bate), la bella mestecându-mi încet căpăţâna/ şi mai departe spre glezne (Pur şi simplu).
In vita, de răul interior, consubstanţial, nu se poate totuşi fugi (Ca să mă adăpostesc de mine însumi/ ar trebui să fi murit deja Ferestrele se şi crăpară), şi atunci apar diverse tentaţii compensatorii, deliruri halucinatorii şi viziuni onirice, dar tot din sfera tenebrosului maladiv: a anihilării materne a copilului sau, poate, a stopării naşterii, a regresului ad uterum (astupă-mă cu vată mămico Mamă ce vrei cu mine; oasele tale se refugiau în placentă Vântul băltea nu ştiu de ce), a zăcutului ca aşteptare/ chemare a morţii şi a imaginării unei treceri uşoare dincolo (şi când am murit/ m-a durut puţin capul Ceva tulbure), a hierogamiei şi a demiurgiei diavolesc-necrofile (ţi-ai luat trupul în tine că trebuia să naşti/ tu nu eu ai stat în mine şi
mi-ai dăruit oasele tale// le-am lăsat în poze la nunta ta din trup/ (...)/ şi să-ţi construiesc un infern/ ca să nu te naşti în acelaşi infern Mulţi oameni veneau; Îmi construisem un mort Mi-aduc aminte dar), a (auto)renaşterii imunde (Tăticule să nu mai grohăi tăticule/ inventează-mă din agitaţia ta/ şi din hălcile tale de care nu pot să mai scap Lumina unde mă aflu; Evaporând rezervele din rană/ năşteam doar trupul din care mă rog Scurgeri pentru instincte).
În lumea aceasta poetică, iremediabil vătămată, nu e nimic luminos (lumina, când survine, e carnivoră sau deja moartă), ci numai o lipsă totală de iluzii, suportată fie asumând cinic păcatul (fiecare păcătuieşte cu fiecare/ uite-o scăpare), fie practicând defularea verbală, adesea ca discurs injonctiv (dă-mi o oală dă-mi ceva/ arată-mi unde să mă prăbuşesc). Mişcări de insectă constituie autoportretul poetului ca omul durerii, poezia lui Ionel Ciupureanu având ceva din dramatismul uscat şi întunecat, fără ornamentaţie colorată, dar cu linii acute, tensionate, al desenelor lui Albert Dürer.