Unelte de adormit spaima

Încă de la Petrecere de pietoni (2003), poezia lui Ioan Es. Pop dădea semne de stingere a strigătului (neo)expresionist în şoaptă, de filtrare a imagisticii viscerale într-o esenţă din ce în ce mai pură a lirismului. Dan C. Mihăilescu vorbea despre o „cangrenare a vechilor zone de vitalism ipostaziant“ şi de evoluţia „sufletului răvăşit“ către „un suflet apostat“. Unelte de dormit (Cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească, 2011) confirmă această trecere de la infernul percepţiei senzoriale la epura răcoritoare a gândirii. Fără să abstractizeze poezia, Ioan Es. Pop scrie acum o poezie mai ales de idee. Austeră, aproape descărnată, spectrală, în care prioritară devine transparenţa mesajului. Aspiraţia ascetică a „cărţii reci“ e încă la nivelul jindului, însă Unelte de dormit pare produsul poetic al unei lucidităţi pe buza prăpastiei. Iar prăpastia e fie ataraxia, fie nebunia. E aici o simplitate (a discursului antiretoric şi a raportării eului liric la real) ca o bombă aşteptând aprinderea fitilului. Şi ea mă duce cu gândul la două frumoase versuri ale poetului Traian T. Coşovei: „uneori, sfânta simplitate/ ţine în mână o legătură de vreascuri aprinse...“.

Câteva poeme din acest nou volum al autorului Ieudului fără ieşire sunt construite chiar după o schemă logică, în care prezentarea premiselor este urmată de o concluzie, introdusă prin operatorul sintactic „deci“. Mersul demonstraţiei e la îndemâna oricui, insolită rămâne doar „revelaţia“, stropită cu o doză bună de umor şi de (auto)ironie: „stăteam aşa şi
mă-ntrebam de ce o fi atât de scumpă sticla de bere/ când deodată am băgat de seamă că dacă îmi pun ochelari nr. 1/ sticla se face mai mare, dacă-mi pun ochelari numărul 2,/ e chiar pe măsura preţului, iar de la nr. 3 în sus, dumnezeule,/ beau la ea un ceas şi n-o mai termin,/ deci acum nu mai merg la birt fără ochelari“. Aparentele paradoxuri, tăinuind un râs înfundat şi amar („cum de nu mi-am dat seama până acum?/ păi cu ochelari numărul şase beau toată ziua/ şi plătesc doar cât pentru o bere“ sau „dorm de două zile. m-am trezit degeaba./ e tot azi“), îmbracă uneori forma aserţiunii tautologice: „am închis totul şi m-am tăvălit în pat/ cu gândul să nu mă mai scol vreodată/ şi nu m-aş fi sculat dacă a doua zi/ nu m-aş fi sculat“. Limpezimea poemelor, unele pur şi simplu „naraţiuni“ biografist-evocatoare, cu fulguranţe parabolice (precum cea în care apare „zidul de întuneric“ de la marginea ogrăzii dintr-o sălbăticie rurală sau ca în dumnezeul tramvaiului 40), vine dintr-o nevoie acută de auto-comunicare. De comunicare a unei teribile singurătăţi. De aici, şi mărcile oralităţii dialogale, însă, înainte de a ajunge la potenţialul cititor, mărturisirile poetice ale solitudinii, de o halucinantă concreteţe a detaliului, par nişte monologuri dramatice pe scena unui teatru pustiu. Iată o astfel de spovedanie proiectivă, a unei fiinţe auto-claustrate în propria locuinţă, cu aer bacovian, gospodărindu-şi singurătatea cu gesturi de-o precizie maniacală sau febril-nevrotice: „Pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare./ pentru mine va fi o zi mică./ mă voi trezi mai târziu cu trei ceasuri,/ îmi voi pune costumul, cravata, pantofii,/ (...)// nu, n-am să ies şi nici n-o să mă arăt/ pe stradă aşa cum o vor face toţi./ o să stau îmbrăcat două ore în baie,/ o să fumez mai multe ţigări pe balcon/ (...)// pe urmă voi da jos hainele de sărbătoare,/ mă voi dezrobi de cămaşa prea strâmtă la gât/ şi voi reîncepe să beau pe ascuns,/ cum o făceam la paisprezece ani.// fireşte, cum am să fiu foarte singur,/ nimeni n-are să mă deranjeze./ voi face sălbatice curse dintr-o cameră-n alta,/ tremurând de frică să nu greşesc paşii,/ voi afla poate de ce nefericirea/ la mine se-ntăreşte ca cimentul,// apoi, după atâta alergătură, se va face/ nouă seara, da, şi voi lua/ un pumn de somnifere, să scurtez/ ziua asta care oricum a fost cea mai lungă,// deşi m-am trezit atât de târziu,/ deşi mă culc atât de devreme“. De altfel, repetiţia cu efect de ecou, frecventă (un întreg poem, crezi că ne vom mai întâlni, e alcătuit în acest fel), întăreşte senzaţia dezolantă de vox clamantis in deserto, de om care vorbeşte cu sine şi pentru sine, în cutia de rezonanţă a golului. Golul de pe pământ şi golul din cer.

Omul concret al lui Ioan Es. Pop suferă de neputinţa de a crede („nu mai crezi decât în istorie“), de culpe reale (probabil cele dezvăluite deja în presă) sau închipuite (concepţia indusă din copilărie că fericirea înseamnă păcat), de pesimism atroce („o clipă de iertare m-ar face iar om// dar pe lumea asta nimeni nu iartă/ pe nimeni“), de spaimă congenitală de viaţă (muţenia de până la 6 ani este psihanalizabilă; v. cazul Blaga investigat de Corin Braga în Psihobiografii), agravată de asprimea părinţilor (în vioara, mama e „blestemul vieţii mele“). De aceea, Uneltele de dormit sunt, de fapt, unelte de adormit spaima. Ca şi alcoolul (perspectiva abstinenţei e egală cu frica de „veşnicia însetată care va urma“), ca şi reveria hibernării vegetale în cuibul de cartofi, un fel de nostalgie a regresiei ad uterum. Există însă şi o suferinţă metafizică, o „boală“ care ar putea fi numită orbirea cărnii. Mai precis, este vorba despre ruperea legăturilor cu imaginalul (lumea îngerilor), cu supranaturalul, în genere: „până la doi-trei ani, îngerul tău/ şade în apropierea ta./ sunteţi cam de aceeaşi greutate./ îl poţi vedea, auzi, pipăi. (...)/ de atâta învolburare a simţurilor de jos,/ nu bagi de seamă alţi douăzeci de ani/ că mica fereastră din moalele capului/ s-a-nchis şi că obloanele s-au tras“. Ochiul sănătos al poetului nu mai vede lumina cea adevărată, doar ochiul „chior şi prost“, „sârmos şi scurt“ (ca la Vulturescu) vede „lumina pe care n-o vezi,/ lumina care putrezeşte duminica prin ogrăzi,/ prea ostenită ca să dispară“ (cu aceşti ochi, cu care n-am văzut). În „poemele luminii“, imaginaţia plasticizantă a Ioan Es. Pop (reprimată în cea mai mare parte a volumului de frazarea nudă, cu ascuţimi de stilet) îşi ia revanşa: „cine n-o vede însă o adună în butoaie mari,/ peste care pune brusturi şi pietre/ şi o conservă cu anii, până se lasă la fund/ şi se întăreşte ca sacâzul./ într-o zi, în telescoapele astronomilor,/ va arăta ca un ulei întunecat şi gros,/ cu care se vor unge pe tot trupul.“ (v. şi lumină cu vene aurii şi groasă ca funia).

O uriaşă surpriză a Uneltelor de dormit o reprezintă ciclul potriviri după alecsandri & co., model de virtuozitate hiper- şi intertextuală, dar şi de sensibilitate melancolică, fiindcă, spre deosebire de optzecişti (în special, Cărtărescu), la Ioan Es. Pop efectul rescrierii pare mai degrabă remitizant şi învrăjitor decât demitizant şi ironic. Un exemplu: „zi cu stele, ger cu neguri, hai, iubită, la plimbare/ caii muşc-a lor zăbale într-o rece nemişcare./ săniuţa, cuib de iarnă, e prea strâmtă pentru doi,/ dar, acolo unde mergem, noi de-aici nu vom fi noi.// printr-un geam îngust de gheaţă strecura-ne-vom în veac,/ vom vâsli spre începuturi, ca înspre un fund de sac,/ unde timpul şade încă ghem şi nedesfăşurat,/ iar de moarte nu se ştie, căci nici viaţă n-a viat.// sau vrei poate să întoarcem, s-o luăm spre viitor?/ să vedem cum toate cele ce ne înconjoară mor?/ să urcăm, bătrâni şi singuri, în caleşti fără de cai/ ş-apoi să ne folosească veacul cele drept cobai?// aid’ mai bine iar în casă, că-n troiene nu-i cărare./ ferecaţi în lumea mică şi feriţi de lumea mare,/ ne vom face fraţi cu cariul, ucigaş fără simbrie,/ şi vom ronţăi cu dânsul largi bucăţi de vecinicie.“.

Nu toate piesele volumului sunt la fel de puternice, fie din motiv de previzibilitate, fie de excesivă prozaizare. Ansambul are însă atúul autenticităţii. Unelte de dormit este o altă mărturie a no exit-ului existenţial, de un patos rece, de o înfiorătoare brevilocvenţă uneori, dar bubuitoare ca nişte bătăi de inimă înregistrate de aparatul medical, pe care ţi se pare, totuşi, că vezi mereu, hipnotic, acea linie dreaptă a sfârşitului. Ioan Es. Pop rămâne unul dintre cei mai valoroşi poeţi români contemporani şi un reper (de emulaţie sau imitaţie) pentru tinerii poeţi de azi. De admirat şi desenele lui Dumitru Gorzo: sumbre, din linii simple, pete întunecate şi halouri scriptice.