De ce ar vrea un critic literar să scrie beletristică? Doar ca să se „rateze“ într-un gen literar sau în altul, cum zicea Călinescu? Să cunoască şi altfel literatura, din interior, ca mâna care o scrie? Poate. Poate din curiozitate, poate de plăcere, ca violon d’Ingres al unui om care iubeşte într-adevăr literatura, chiar dacă, prin natura profesiei, o evaluează cu exigenţă. În această postură s-a aflat, uneori, şi Nicolae Manolescu, într-o serie de „teme“ pe care le-a eliminat din cuprinsul Temelor (în reeditarea din 2011, de la Cartea Românească). Prozele criticului şi-au găsit locul în Poveşti pentru oameni mari (Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2011), un volum compozit care, pe lângă povestiri, mai conţine note de lectură, fragmente de jurnal şi pagini memorialistice (acestea din urmă, reunite sub genericul Viaţă şi cărţi (II), au fost publicate în România literară, în ultimii doi ani).

Poveştile pentru oameni mari sunt, de fapt, poveşti pentru oameni culţi. Şi nu neapărat pentru că ar deborda de referinţe cultural-livreşti, ci fiindcă au un aer rafinat, aristocratic, intelectualist, adesea de ficţiune speculativă borgesiană. Ca spirit, dar şi tematic, Bătrânul şi cărţile (din poveştile lui Kim) şi Uşa zidită mi se par cele mai borgesiene dintre prozele de aici. Cea dintâi este o relatare la „a treia mână“, reluată de narator după spusele lui Kim, acesta fiind confidentul întâmplător al unui bătrân cunoscut pe o bancă din Grădina Botanică. Amărât, bătrânul îi povestise marea nefericire a vieţii sale: pierderea plăcerii de a citi, din cauza unei ciudate puteri divinatorii care îl făcea să ştie, după parcurgerea câtorva pagini, întreg conţinutul unei cărţi. Treptat, capacitatea lecturii clarvăzătoare se metamorfozase într-una a lecturii inovative. Simbolic, probabil că schiţa aceasta urmăreşte să sublinieze că orice operă literară este rezultatul întâlnirii dintre o scriere şi un receptor, că orice lectură înseamnă, în diferite grade, şi o rescriere („reciti în două-trei nopţi numeroase cărţi, până la capăt, şi constată că puterea lui de a citi se transformase într-o putere de a inventa. Există oare, între una şi alta, o linie despărţitoare, o margine invizibilă, peste care trecem fără să ştim? (...) Cărţile deveneau de nerecunoscut, ca şi cum ar fi fost altele; un fir foarte subţire continua totuşi să le lege de ceea ce ar fi trebuit să fie“). Uşa zidită imaginează nu o grădină a potecilor ce se bifurcă, ci o casă a încăperilor ce se multiplică (atunci când e locuită). O casă-labirint. Într-o autointerpretare jungiană, adăugată ulterior, Manolescu vede în această povestire „un simbol al scrisului ca invenţie de sine“ şi ţine să precizeze că în spatele uşii zidite ar trebui să fie neapărat o carte. Povestirea propriu-zisă ne lasă însă în ceaţa misterului. În general, poveştile prezintă întâmplări stranii, inexplicabile (Trei întâmplări cu obiecte), coincidenţe bizare, neverosimile (Ruleta), unele frizează fantasticul (Femeia din vis, Într-un oraş necunoscut), altele ţintesc enigme psihologice (sinuciderea unui bărbat din Gare au coeur) sau problematica filosofică a hazardului şi a necesităţii (Răscrucea). Ce fel de gânduri se pot lega de un geamantan vechi reprezintă un exerciţiu de imaginaţie, O întâmplare adevărată are un vag relief caragialian, În căutarea unui subiect de schiţă este un metatext. Pianul, cu tristeţea lui melancolică, evocă, realist şi fulgurant, o lume apusă. Daţi-mi un sfat se constituie ca discurs al unei femei volubile şi sucite. Alesul (aproape o piesă de teatru) şi Discursul îndrăgostit sunt povestirile cele mai livreşti ale volumului, cele mai explicit intertextuale şi, după părerea mea, cele mai puţin incitante. În ciuda diversităţii formulelor, proza lui Manolescu are o unică amprentă stilistică, de speţă clasică: sintaxă canonică, acurateţe, austeritate figurativă.

Asupra notelor de lectură nu voi insista, fiindcă, în pofida caracterului lor formal disparat şi fragmentar, prin substanţă se înrudesc cu eseurile din Teme (pe care le-am comentat în nr. 5/ 2011 al Ramurilor). Despre firimiturile diaristice ar mai fi de spus că fac parte dintr-un jurnal extim, aşa cum rezultă dintr-o mărturisire a autorului, care nu priveşte prelucrarea literară ca pe o diminuare a autenticităţii, ba dimpotrivă: „Pentru mine, un jurnal e un document personal, ca pentru toată lumea, dar, dacă eu mă cred scriitor, acest document nu trebuie să-mi reflecte numaidecât umoarea momentană, stângăcia unei fraze sau recursul la improvizaţii, ci trebuie să mă reflecte la capacitatea mea maximă de expresie. Ce interes poate avea în ochii cititorului de peste câteva decenii o eroare de gramatică sau o neglijenţă de stil, explicabile prin grabă (căci jurnalul se scrie totdeauna în grabă şi se transcrie pe îndelete)? E ca şi cum aş ieşi să mă plimb îmbrăcat în pantalonii uzaţi pe care-i port uneori în casă şi încălţat cu ghetele cam scâlciate care-mi sunt atât de comode când stau (nu şi când merg). Faptul de a le purta zilnic să însemne oare că mă exprimă mai bine decât costumul şi pantofii cu care mă duc la facultate? Costumul acesta are o linie, o culoare, o croială vizibilă încă şi la care ţin, pe care le-am ales, în timp ce pantalonii de casă sunt rapés de prea multă purtare şi nu mai lasă să se observe nimic. Nu mă gândesc pur şi simplu că şi jurnalul are absolută nevoie de toaletă, ci că neglijenţa, graba şi improvizaţia nu constituie în sine dovezi ale autenticităţii: eu mă simt cu atât mai autentic, cu cât am mai multă grijă şi răbdare, cu cât elaborez mai atent“. Jurnalul existenţial, cu două excepţii notabile (boala şi moartea tatălui, degradarea şi decesul „celebrei“ strămătuşe Ţ.), se reduce, de fapt, la consemnarea călătoriilor Bucureşti-Sibiu, a obligaţiilor profesionale şi, fireşte, a audiţiilor muzicale şi a lecturilor. Mai aflăm, totuşi, şi câteva detalii care îl privesc pe omul Manolescu (de pildă, că la micul dejun mănâncă mere rase, asortate cu puţină brânză şi zahăr vanilat, că îi place lemnul, că nu agreează talciocul). Suferinţa pricinuită de dispariţia celor dragi mai mult se ghiceşte printre rânduri, în aceste notaţii sobre, lipsite de efuziuni şi de inflamări patetice. Ele au însă şi un ce ataşant, spre deosebire de textele evocativ-memorialistice, informativ-pedagogice, atingând mai degrabă ciorchinii minţii decât coarda sensibilităţii.

Poveşti pentru oameni mari dezvăluie un alt Manolescu, dar nu chiar diferit de cel îndeobşte cunoscut. Sare în ochi, ca peste tot în opera sa, inteligenţa, erudiţia creatoare, experienţa cititorului profesionist, discreţia şi eleganţa expunerii în scris a vieţii private.