Recitirea critică a „clasicilor“ este, aproape întotdeauna, o întreprindere dificilă şi controversabilă, mai ales dacă urmăreşte şi răsturnări axiologice (vezi, de pildă, Poezia lui Eminescu de Ion Negoiţescu). În Phallusiada sau Epopeea iconoclastă a lui Creangă (Editura Paralela 45, Piteşti, 2011), Ion Pecie, vechi admirator al humuleşteanului (într-o postfaţă a cărţii, datează această fascinaţie în copilăria sa, când chiulea de la şcoala rurală ca să citească Amintirile...), nu operează cu adunări şi scăderi critice în interiorul ansamblului, ci doar cu adunări. El caută o altă cale de acces spre universul artistic al lui Creangă, o intrare pe „uşa din dos“, adică prin cele două „bijuterii licenţioase“ (Povestea lui Ionică cel prost şi Povestea poveştilor), scrieri mai puţin cunoscute şi comentate, dar la fel de valoroase („prin fantezia autorului, prin umorul suculent, farmecul naraţiei, ingeniozitatea construcţiei epice şi o privire de sus asupra relaţiilor umane“), aşezate acum într-o genealogie ilustră a genului erotic cu limbaj spurcat (Cervantes, Shakespeare, Chaucer, Fabliaux-urile medievale etc.).

Demersul lui Ion Pecie se vrea, aşadar, atât o „reparaţie critică“ adusă celor două poveşti, o pledoarie pentru o mai dreaptă cinstire a lor, cât şi o reinterpretare a întregii opere (criticul gorjean mai scrisese el însuşi despre Creangă, în volumul Meşterul Manole. Prozatori ai lumii: Creangă, Sadoveanu, Rebreanu), din perspectiva iconoclastiei fostului diacon şi a suflului său epic coroziv, a „cruzimii“ parodice şi eretice, un unghi de lectură inaugurat, de altfel, de Valeriu Cristea (în Despre Creangă). Creangă apare, astfel, ca un „povestitor robust, meşter în a prelucra reminiscenţele livreşti combinate cu propriile-i născociri, îndrăzneţ în a scotoci fără sfială prin textele sfinte în care roade precum cariul în grindă, liber cugetător şi fin estet“. Phallusiada... va arăta, de fapt, cum „simbolurile fundamentale circulă nestingherite dinspre cele două poveşti «însemnate» cu litera stacojie spre celelalte, şi invers, cum teme şi figuri, motive şi tipuri umane sunt reunite sub acelaşi corpus de arhetipuri ale imaginarului“. Eseul şugubăţ (capitolul despre Povestea poveştilor, „Phallusiada – poem critic“, este împărţit în „cânturi“), dar, în esenţă, extrem de serios, reprezintă, prin urmare, o analiză tematico-stilistică a structurilor imaginarului crengian. Un imaginar predominant erotomorf, dacă ţinem cont de simbolistica, metonimiile şi izomorfismele erotice identificate de autor (de exemplu, „cânepă-sac-femeie“ sau „gard, oişte, grădină, păpuşoi“, cocoşul şi găina, prepeleacul etc.). În lumea lui Creangă, o „lume pe dos“, răsturnată, carnavalescă, „nimic nu mai e sfânt“, „vinovat este tot făcutul“, căci scriitorul purcede, „cu voioşie“, la degradarea valorilor tradiţionale, la „cănirea“ textelor sacre, la „îngânarea, până la frondă, a Evangheliilor“, la parodierea şi caricaturizarea scenariilor (religioase) arhetipale (nunta şi iniţierea, în Povestea lui Ionică cel prost, binecuvântarea şi creaţia divină, în Povestea poveştilor, unde găsim „un Dumnezeu artist, un spirit jucăuş în postura de zeitate supremă a naturii, stăpân peste forţele genezice şi creator panic ingenios“, ş.a.). Citite prin această grilă hermeneutică, poveştile grivoise, dar şi cele canonice (discutate în Anexele Phallusiadei), revelează semnificaţii noi, unele comice, altele de-o gravitate nebănuită. Povestea poveştilor devine, dincolo de anecdota burlescă, „o adevărată dramă religioasă“, „o dramă a cuvântului rău folosit“ şi conţine o „morală superioară“ (curmarea anomaliei care dusese la „zeificarea mătărângii“ şi recuperarea slujitorului bisericesc întru sihăstrie, după „lupta cu demonul“ de la marginea pădurii). Ivan Turbincă, „o poveste nebună, cea mai teribilă şi mai nebună poveste din literatura română: înfruntarea omului cu Moartea“ se dovedeşte o „poveste dramatică despre imperfecţiunea comunicării“, dar şi „cea mai radicală formă de protest în faţa stingerii“. Ivan Turbincă poate fi văzut, deopotrivă, drept „măscărici divin“ şi utopist sui-generis, încercând să edifice o lume fără de moarte (în paranteză fie spus, criticul literar se întreabă de ce nu-l considerăm pe Ivan un icon al spiritului românesc în locul pasivului ciobănaş mioritic; răspunsul ni-l dă, din păcate, istoria). Senzaţia de prospeţime interpretativă se datorează însă şi formulelor definitorii isteţe, unele up to date: moş Nichifor este „un Don Juan modern“ şi „un taximetrist de epocă“, iar popa Duhu, „un predicator alungat din templu“ şi „un filosof din şcoala lui Diogenes“.

De altfel, cartea lui Ion Pecie se dovedeşte cuceritoare şi prin stilul adesea ludic, plin de umor, colocvial-empatic sau ingenios-erudit (vezi invenţiile lexicale în spiritul neortodox al lui Creangă: „triumfalică“, „ogorul fal(n)ic“, „epocă sclabagistă“, „falusificare“, „pungă kakoforică (aur = excrement)“; strategiile de captatio prin pastişare stilistică ori asociaţii livreşti hazlii: „Cântă, zeiţă, mânia ce i-a încins pe nemţii care alergau cu limbile scoase după Nataliţa“ ş.a.). În contrast cu sprinţăreala lingvistică şi cu bonomia hâtră a tonului, cercetătorul pune la lucru o bibliografie bogată, de speţă sobru-academică (exceptându-l pe Luca Piţu, citat pentru sugestiile despre „complexul kandaulic“): în primul rând, dicţionare de simboluri, chei de aur pentru largi orizonturi hermeneutice (al lui Chevalier-Gheerbrant, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale a lui Ivan Eseev), apoi, G. Durand, Jung, Eliade, Frazer, E.R. Curtius, R. Girard, Denis de Rougemont, M. Brion etc. Referinţele analogice sunt cu totul surprinzătoare, de la Platon („carul însufleţit“ al lui moş Nichifor Coţcariul) la Shakespeare (un „complex Lear“, în Fata babei şi fata moşneagului) sau la Eminescu (Ionică este un fel de „Cătălin viclean“). O mare importanţă acordă autorul şi subtilităţilor filologice, un fragment antologic fiind acela în care explică ştiinţific-minuţios celebrul verb inventat de Creangă, „a închipului“, verb ce ar sta „la temelia imaginarului crengălian“. Însă, în ciuda descoperirii acestui panerotism al scriitorului humuleştean, Pecie sancţionează ironic interpretările forţat sexualizante, involuntar hilare, din lucrarea psihanalitică a lui Dan Grădinaru. (Creangă. Monografie).

Phallusiada sau Epopeea iconoclastă a lui Creangă este un volum mai mult decât interesant, dând cu oiştea îndrăznelii hermeneutice în gardul vechi al analizelor critice „cuminţi“, dedicate, de-a lungul timpului, povestitorului „copilăriei copilului universal“. Eseul lui Ion Pecie (ultimul publicat, întrucât autorul s-a stins din viaţă anul acesta, în martie), pe cât de bine documentat, pe atât de plăcut dezinhibat, are, fără îndoială, funcţie regenerativă şi stimulativă asupra viitoarelor noastre (re)lecturi (hedoniste sau nu) din „clasicul“ Ion Creangă.