Fie că era vorba de epoca de aur a comunismului (Ecluza) sau de tulburii ani ’30 ai secolului trecut (Când ne vom întoarce), tema relaţiei individ-Istorie l-a preocupat intens pe Radu Mareş. În Deplasarea spre roşu (Editura Polirom, Iaşi, 2012), problematica aceasta devine şi amorsa unei meditaţii de ordin filosofic asupra destinului uman. De aici, şi recurenţa, aproape tezistă, a întrebării despre sensul vieţii. Despre cum îl găseşti sau cum îl poţi pierde într-o clipită. Un personaj, amintit doar în dialoguri, inventează chiar o „formulă de calcul pentru sensul vieţii“. Aplicându-şi pe sine formula, rezultatul fusese zero şi omul se sinucisese, deşi, aparent, n-ar fi avut niciun motiv.

Romanul este conceput ca o lungă confesiune a unui tată către fiul său, mergând dinspre prezent – un moment al derivei – către un trecut în care se ascund bombele cu ceas, responsabile de explozia şi de naufragiul unei corăbii ce credea că intrase, în sfârşit, pe o mare liniştită. Romulus, profesor de franceză şi jurnalist amator, se află în miezul depresiei: nevasta şi copilul îi rămăseseră în Germania, după o vizită la fratele acesteia. Anestezia cu alcool, în bârlogul apartamentului său, pare să-l ţină pe linia de plutire, însă procesul de mortificare nu trece neobservat. Un amic, Alin Sârbu, îl convinge să realizeze un reportaj despre un cămin de copii orfani şi abandonaţi. O cunoaşte, astfel, pe Diana, englezoaica misionară, ajungând să împartă cu ea o noapte inundată de vodcă şi de spovedanii. Nimic erotic, doar descărcare a sufletelor. Povestea Dianei, cusută cu aţă de senzaţionalism hollywoodian (fugă de-acasă în adolescenţă, vagabondaj, vieţuire într-un soi de ashram francez, probleme cu drogurile, serviciu de bibliotecară, singurătate macerantă, întâlnirea cu padre Pius şi asumarea unui rost umanitar, violul la menstruaţie, din tranzitul spre Transilvania, comis asupra ei de şoferul maşinii încărcate cu ajutoare), reprezintă o uvertură englezească, puţin stridentă, la aceeaşi operă a căutării unei noime a existenţei. Această primă parte a povestirii are însă şi rolul de a ne introduce în l’ air du temps. Suntem în 1990, un an al inflamărilor postraumatice, al debusolărilor şi al nervilor, al feluritelor mişcări de protest, al regrupării taberelor (Alin Sârbu este unul dintre tinerii lideri de provincie ai unui partid în formare al opoziţiei anticomuniste, având deja în sânge siguranţa de sine şi puterea de manipulare a politicianului), dar şi al milei venite dinspre occidentali, sensibilizaţi de instantaneele revoltei populare, din decembrie ’89, sau de documentarele cu trupuri subnutrite de copii români instituţionalizaţi, moştenire a sinistrului regim totalitarist.

Povestea lui Romi debutează cu imaginea unei femei cărându-şi „cutia neagră a viorii cum îşi trag mamele după ele pe stradă câte un copil care se împiedică şi cască gura la vitrine“. Aceasta este Grete, Margareta Tămaş, violonistă la Operă şi viitoarea lui soţie. Istorisirea înfiripării şi a oficializării legăturii de dragoste coincide cu evocarea unei perioade sumbre, deceniul al nouălea al ceauşismului. Navete, noroaie săteşti, frig în locuinţe, lipsă de hrană. Şi, peste toate, coşmarurile Gretei. Aici se deschide o breşă biografică încastrată într-un tipar de basm, Hänsel şi Gretel, cu detalii învăluite până la final în ceaţa misterului. Grete şi fratele său geamăn, Hans, medic emigrat la un moment dat în Germania, fuseseră înfiaţi de familia Tămaş. Părinţii lor, de etnie săsească (pe nume Wagner), dispăruseră fără urmă, săltaţi, probabil, de Securitate. Copiii scăpaseră, graţie unei ascunzători în duşumea. Nimeni nu ştia cum supravieţuiseră într-un anume interval de timp, până îi găsise cineva. La fel de neelucidată rămâne şi implicarea unchiului Tămaş, fratele tatălui adoptiv, în această istorie dramatică de demult. Accentul simbolic nu poate fi trecut cu vederea: adevărul despre era ticăloşilor nu va fi niciodată descifrat până la capăt. Suspiciuni, confuzii, informaţii trunchiate vin să tulbure climatul proaspetei libertăţi. Aşa află Romi că fostul său coleg de navetă, partener de pasionate discuţii intelectuale, profesorul de matematică Livius Bucerzan, ar fi dintre cei vânduţi diavolului ce-şi spunea Securitate.

Lovitura de teatru cade, precum o secure a fatalităţii, în ultimele pagini. Tenebrele năvălesc din culise şi sfâşie abia înfiripata lumină. După ce-şi încropise, cu mari dificultăţi şi cu ajutorul lui Hans, o oază de fericire burgheză, Romi are o „revelaţie“ monstruoasă (doar sugerată în mărturisire): iubirea incestuoasă a gemenilor. Scena consecutivă acestei descoperiri este magistrală: temeiul vieţii lui Romi se face ţăndări pe fundalul tv al Pieţei Universităţii cotropite de bâtele minerilor: „M-am lăsat pe vine, sprijinindu-mă cu spinarea de capătul balustradei. Simţeam nevoia să-mi strâng cât mai tare stomacul cu ambele braţe, să mă îmbrăţişez şi să previn sfărâmarea în o mie de cioburi. De dreptunghiul lucios al ecranului pe care erau în continuare vâlvătăi roşii cu nori de fum oricum nu mă putea dezlipi nimeni“. Filmul violenţelor se derulează lent, ca o mise en abyme a prăbuşirii interioare a personajului. Şi în faţa ecranului, şi dincolo de el, speranţe zdrobite. Complicitatea malignă a trecutului dinamitase visurile de recucerire a normalităţii.

Deplasarea spre roşu este un roman al entropiei postrevoluţionare şi al cauzalităţilor dictatoriale. De un scepticism devastator. Deşi discursul narativ emană un aer intelectualizant uşor artificial, iar „eroii“ par deseori lipsiţi de consistenţă psihologică, există, totuşi, şi fragmente excepţionale de proză realistă şi analitică. Uneori, chiar cu abur poetic. De pildă, când se evocă „foşnetul cosmic“ al atingerii norilor, într-o zi de pace, în liniştea solemnă şi parfumată a unui cimitir.