Poeme
de Gabriela Gheorghişor
Doliu
Sunt în doliu. Sunt o femeie în doliu,
chiar dacă am lăsat oglinda descoperită,
chiar dacă n-am aprins lumânări.
Dar mortul încă îl veghez,
noapte de noapte.
Nu ştiu cine a murit sau pe cine am omorât.
Când mă uit la tine, nu ştiu dacă te privesc de dincolo
sau de dincoace.
Ieri am crezut fără minuni.
Închideţi mormântul!
De ieri, nici Isus nu-l mai strigă pe Lazăr.
Iubirea viia în orbitele goale.
Azi mi-au crescut ochi uriaşi
şi genele mele mătură pământul.
Când vreau să merg înapoi,
acoperă urmele, blând,
cu basmale.
Dormi, Lazăre! Dormi, dragostea mea!
Să nu-ndrăzneşti să te scoli,
să nu te ucid cu mâinile goale,
să nu te sugrum,
sau giulgiul să-l sfâşii
şi cu el să fac sfoară
pentru somnul tău dezmierdat.
Dormi, Lazăre! Dormi, dragostea mea!
Sunt singură şi n-am inventat nimic.
Nici măcar poezia.
Mutilare
Tu spui că lumea asta e prea mică,
nu poate să ne-ncapă.
Noi suntem Gulliver, iar ea, liliputan.
Eu spun că lumea noastră a crescut
şi nu ne mai putem apropia
nici cât Satana de Isus.
Mă uit cu dragoste la Marele Inchizitor,
un disperat nătâng şi un copil.
Îl văd cum ridică privirea spre cer,
să nu i se scurgă chipul desfigurat
de frică.
Îi întorc spatele, să nu-mi vadă lacrimile.
Dar lacrimile şiroiesc din ceafa lui.
De teamă să nu ne înghiţim unul pe altul,
ne-am mutilat, mai întâi, buzele.
Şi am rămas muţi.
Ne-am scos ochii cu furie.
Şi nu ne-am mai găsit în întuneric.
Ne-am frânt mâinile.
Şi nu ne-am mai putut mângâia.
Ne-am sluţit picioarele.
Şi nu am mai avut cum să umblăm
unul după altul.
Doar gândurile noastre se ating,
în acelaşi balon mic, plutitor.
O groapă de fluturi în văzduh,
din care trupurile grele, schilodite
s-au retras.
Bătălia
M-am pregătit de război.
Mi-am lustruit armura,
prea grea pentru trupul meu de femeie.
Am ascuţit sabia,
moştenită de la strămoşii mei bărbaţi.
Am dat comandă la fierar pentru o lance,
deşi nu ştiam s-o mânuiesc.
Am căutat prin pivniţă şi-un scut,
heraldica i se tocise de-atâtea lovituri,
dar crucea şi coroana stăteau pe fruntea mea.
Mi-ar fi plăcut şi-un cal, de nu un inorog.
Însă n-aveam nevoie,
nu plecam să cuceresc lumea ca Alexandru Macedon
sau ca Napoleon.
Nu semănam nici cu Ioana dArc,
nu mă bântuiau măreţe viziuni.
Cred că arătam, mai degrabă, ca un hoplit hazliu.
Nu, nu voiam să cuceresc nimic,
te aşteptam pe tine,
te aşteptam ca pe Alexandru Macedon,
te aşteptam ca pe Napoleon
sau poate, obosită, te aşteptam ca fortăreaţa Bastiani
pe tătari.
Deşi, la drept vorbind, te aşteptam ca o fetiţă
jucându-se, zâmbind, cu soldăţei.
Şi ai venit.
Nici dâră de armată legendară,
nici picior pergamentos de elefant,
de mercenari soioşi sau de barbari.
Cum dispăruseră, nu ştiam, aşa cum nu se ştie
cum a pierit legiunea a noua romană.
Erai singur.
Doar ziduri uriaşe creşteau în faţa şi în urma ta.
Am fost nevoită să mă dezbrac,
să-mi dau jos armura, să las scutul şi armele.
Să sap o groapă pe sub ziduri, să mă strecor
pe brânci.
Mi-am julit coatele, genunchii, mi-am rupt unghiile,
dinţii, am înghiţit noroi.
Dincolo de ziduri, nu eram decât eu.
Singură ca Adam jinduind după Eva.
|