Poem

Stârvul

În urechea mea dreaptă

creşte un stârv.

Medicul zice că este otită,

însă eu îl aud cum se umflă

ca mugurii, primăvara,

sau ca o ciupercă rotofeie

pe o grămadă de bălegar

vechi şi plouat.

Creşte. Poate va pocni,

e prea multă căldură

în trupul meu tânăr

care poartă în el

toate rugurile Inchiziţiei.

Creşte. Şi focul, şi stârvul.

Medicul mă aspiră

în fiecare zi. E greu,

e dureros,

te-ai legat cu funii

de trompa lui Eustachio,

ca mortul de văduva

luată de vie în groapă.

Dar parcă încep să mă subţiez,

parcă sunt tot mai uşoară,

medicul mă încurajează,

e doar o ciupercă pe timpan.

Continuăm tratamentul:

aspirare, curăţare,

aspirare, curăţare.

Ca toţi morţii cu mădularul

învârtoşat,

tu te-ai legat de pământ.

În curând, în curând,

eu voi merge pe ape.