Culoarea melancoliei

Volumul de versuri Praful, pulberea şi revoluţia, publicat în 2012 la Casa de Editură Max Blecher, marca o schimbare în poetica lui Octavian Soviany, consemnată şi de receptarea critică („După şase ani, plurivalentul autor se reinventează ca poet, renunţând complet la versul muzical, perfect ritmat şi rimat, de un ludic convenţionalism manierist, pentru o lirică «realistă» şi autenticistă, cu rănile la vedere.“ – scria Daniel Cristea-Enache, într-o cronică din Observator Cultural). Ca un joben aristocratic ce se ponoseşte, ostenit, prin vreo cârciumă murdară, autorul trecea la o poezie a antipoeticului, în care compoziţia narativă simplă se pupă, arghezian, cu o lume a declasaţilor şi a marginalilor. S-au făcut trimiteri şi la modelul baudelaire-ian, al „poetului blestemat“, care scrie despre „flori malefice, maladive şi adesea maliţioase“ (Ioan Moldovan), dar şi la Cânticele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu sau la „narativitatea citadină a lui Edgar Lee Masters“ (Gabriel Daliş). În fapt, Octavian Soviany îşi armoniza tematic poezia cu proza, aducându-le sub aceeaşi umbrelă a „esteticii urâtului“.

Călcâiul lui Magellan păstrează formula narativ-tranzitivă, însă nu mai este o descindere spre periferia socială autohtonă, ci un „jurnal“ poetic de călătorii în spaţii diverse (inclusiv occidentale), în compania altor scriitori. Practic, Soviany aduce în versurile sale cea mai mare parte din floarea cea vestită a poeţimii româneşti. Se creează, astfel, o mitologie sui-generis a literaturii noastre, în care poeţii capătă aură de „eroi“ de poveste. Volumul conţine cinci secţiuni, ale căror titluri trasează harta peregrinărilor noului Magellan, văduvit de corabie, de unde şi „călcâiul“ vulnerabil, precum la Ahile: lipova şi alte peisaje, transbordare 13. la teciu, primul jurnal de călătorie. spre soare apune, al doilea jurnal de călătorie. trenul regal, stuttgarterplatz. 10 impresii. Melancolia grea a poetului, uneori chiar morbidezza, transformă însă incursiunea pe orizontală şi într-o imersiune în adâncuri temporale, iar relatarea reportericească se animă brusc de spectrele memoriei, îndeosebi culturale, un fel de musafiri ce invadează carnea realului. Banatul rural, de pildă, se populează cu „îngeri“, care sunt nişte personaje coborâte parcă din vremuri anistorice (îngerul din şiştarovăţ „cu coasa pe umăr,/ gârbov de bătrâneţe şi/ obosit“, îngerul din lăpuşnic, „zdrenţăros şi desculţ,/ morfoleşte/ pe marginea şanţului/ dintr-un colac de/ înmormântare“, îngerul din obârşia „se visează culcat/ într-o copaie de/ lemn, cu buzele/ lipite de ugerul/ unei capre bătrâne,/ care seamănă parcă/ cu sfânta varvara“ ş.a.) sau neliniştitoare prezenţe fantomatice: „Mara/ nu mai trece/ de mult/ pe aici,/ doar broboada/ ei neagră de/ văduvă/ mai pluteşte pe/ mureş în unele nopţi,/ prevestind/ pagubă mare de bani/ sau boală de mai./ (…)/ Şi se aude/ marşul radetzky. O calfă de/ măcelar se pregăteşte să/ plece la viena, cu un cufăr vechi/ şi câteva bijuterii de familie./ Sus la castel isabela, regina ungariei,/ visează, în limba italiană, renaşterea/ care seamănă cu pictură de giorgione./ (…)/ Doar umbra ei/ neagră/ ţinând între buze/ un creiţar ruginit,/ pe care chipul kaiserului/ e strâmbat de tristeţe.“ (îngerul de la radna).

Sub privirea „bătrânului alchimist“, chiar şi naturalul se „culturalizează“, imaginaţia zburdă ca un copil zglobiu în grădina istoriei locurilor: caii din lipica, pe care „umbrele habsburgilor îi mai/ încalecă câteodată“, „pasc/ cu umilinţa şi pietatea/ unor călugări/ care-şi citesc breviarele/ şi nu m-aş mira/ să-i văd într-o zi/ că îngenunchează şi murmură,/ într-o limbă omenească aproape/ un Pater Noster sau/ un Ave Maria“, la cârciuma Tigrul de Aur se invocă Bohumil Hrabal, la Muzeul torturilor din Praga se gândeşte la „mâinile păroase/ ale bătrânilor torţionari“ sau şi-l imaginează pe micul Franz Kafka mergând la şcoală şi vorbind cu o broască ţestoasă, la Berlin „cineva (poate vântul)/ fluieră încet, foarte încet/ lili marlen“, în cimitirul din graz hoinăreşte „printre cruci şi cavouri/ ca un autor/ în căutare de/ personaje“, pe podul Westminster joacă „alba-neagra/ cu regina victoria“, la National Gallery meditează la „soarta ferice a soţilor arnolfini“, în baker street, 221 b dialoghează cu detectivul Holmes ş.a.m.d. După cum observa Jean Starobinski (în Melancolie, nostalgie, ironie), o caracteristică a conştiinţei melancolice este aceea de a „se umple până la refuz de substanţă străină pentru a-şi copleşi propriul vid“. Poezia lui Octavian Soviany se umple, ca o sală de bal de odinioară, cu umbrele unor figuri ilustre. Mai rar, fantasma suprarealistă ia locul reveriei diurne: „Lui şerban axinte/ tocmai îi iese/ un trandafir roşu din/ carotidă./ Îşi aruncă/ ghitara în lună/ şi începe să urle“ (13. masa din foişor).

O temă importantă a volumului este dragostea. Destule poeme sunt adresate unei femei care îndeplineşte rolul de muză („Ca să pot scrie,/ am nevoie de poveştile/ tale/ şi de telefoanele tale“), iar cuvintele devin cel mai puternic mediator erotic: „Numai cuvintele/ pot să intre/ acolo/ unde nici măcar sexul/ nu poate/ intra“ (ca să pot scrie). Însoţitor real sau doar imaginat, iubita este prezentă în poezia de călătorie: „Aici/ până şi noi/ semănăm cu doi arbori./ Părul tău/ bate în arămiu ca/ o coadă de veveriţă./ Din gura mea/ ies cuvinte de/ dragoste/ moi şi pufoase ca nişte/ motani de/ angora taciturni./ Când ajungem la destinaţie/ sus la maria trost/ tocmai a început/ liturghia./ pe mâinile tale apar/ muguri lipicioşi de/ mesteacăn“ (Tramvaiul nr. 1), „dar în cafeneaua aceea/ de pe zimzendorfgasse/ berea are gustul/ puţin amărui de hamei/ al buzelor tale“ (acolo unde întorc toate tramvaiele), „Te clatini puţin/ după prima ţigară cu/ marihuana,/ iar degetele tale ating,/ ca în ultima însemnare a/ annei frank,/ marginea de miazănoapte a/ lumii“ (ultima însemnare a annei frank). Nu în ultimul rând, călătoria este un prilej de a vorbi, cu (auto)ironie şi vagă tristeţe, despre condiţia poetului. La Viena, acesta apare în postură de cântăreţ de bâlci, cu o armonică ce trimite la imagini din lirica lui Marian Drăghici: „Când cobori în westbahnhof/ porţi în jurul gâtului/ un colier din sâmburi/ de cireşe uscaţi/ miroşi a alcool/ şi tragi de burduful unei armonici/ care se încăpăţânează să cânte,/ spre stupefacţia oamenilor de bine,/ kalinka la nesfârşit“. Finalul explicitează, dar strică şi efectul poetic: „Ce-şi mai bate joc viaţa/ câteodată de noi!/ În loc să scrii cărţi/ puteai să fii şi tu, acolo,/ un onest/ fabricant de mezeluri!“ (westbahnhof. Viena). Ultimul poem al cărţii revine la aceeaşi problemă, adăugând şi o coordonată identitară geo-politică: „Un poet obosit/ din/ europa de est/ de care/ n-a auzit/ nimeni“.

Călcâiul lui Magellan conţine o poezie de o frumuseţe nesofisticată, care mizează uneori pe comparaţii şi metafore plastice, blândă precum vechile fotografii în sepia şi învăluită în aburul tandru al melancoliei.