Nora Iuga a împlinit pe 4 ianuarie 85 de ani. În ciuda vârstei, scriitoarea a rămas „un enfant prodige“ al literaturii române. Trei cărţi apărute de curând stau mărturie.

4 zile cu Nora de Angela Baciu este un jurnal al turneului poetic al Norei Iuga la Galaţi şi Brăila, din iunie 2010. Cea mai mare parte a cărţii constă însă în transcrierea răspunsurilor pe care scriitoarea octogenară le dă întrebărilor puse de participanţii la întâlnirile de la biblioteci sau de Angela Baciu, organizatoare, moderatoare, intervievatoare, însoţitoare a Norei în orăşelele de pe malul Dunării.

Astfel de dialoguri sunt necesare pentru o mai bună cunoaştere a unui scriitor, dar şi a omului din pielea creatorului de literatură, deoarece, cum spune chiar Nora Iuga, „uneori personalitatea uită să îşi pună ţinuta de gală şi te primeşte în papuci şi halat“. Nora Iuga este oricum un „personaj“, pe cât de sincer şi de spontan, pe atât de teatral-histrionic: „Mă întreb: ce sunt mai mult: poetă sau actriţă?“. Îi place interacţiunea cu publicul, se simte bine în lumina scenei, „jucându-se“ pe sine însăşi cu dezinvoltură şi cochetărie.

Nora Iuga vorbeşte despre propria biografie, despre părinţi şi copilărie, despre bărbaţii din viaţa sa (soţul Nino, poetul George Almosnino, plecat de ceva vreme dintre noi, în 1994, şi fiul Tiberiu, balerin la Opera Română), despre foştii profesori, despre prietenii de ieri şi de azi, despre lumea literară, despre bursele de creaţie în Germania, despre experienţa scrisului şi a traducerii, despre visurile din adolescenţă şi spaimele senectuţii, despre bucuriile simple şi credinţa în miracole. Un viitor monograf va găsi în 4 zile cu Nora informaţii utile despre bio-bibliografia autoarei Autobuzului cu cocoşaţi, dar şi detalii importante pentru configurarea unui portret psiho-spiritual. Trăsătura principală a Norei Iuga este extraordinara vitalitate. Inclusiv scrisul este văzut ca un reflex al instinctului vital, ca o efervescenţă erotică, poezia fiind „o continuă îndrăgostire“, în care nu obiectul dragostei contează, ci doar starea frenetică, explozivă. Iată şi o definiţie plastică, memorabilă a poeziei: „poezia e ca vata de zahăr, colorată, ia orice formă, e seducătoare, îţi vine s-o muşti şi e dulce pe limbă… dar când vrei s-o mesteci, simţi că, de fapt, nu a fost decât o promisiune în care ai crezut“.

Definiţia se potriveşte întocmai poeziei din cel mai recent volum al Norei Iuga, ascultă cum plâng parantezele: o poezie suprarealist-ludică şi, în acelaşi timp, lucid-melancolică (de altfel, poeta care a publicat la începuturi în Povestea vorbii, suplimentul Ramurilor condus de Miron Radu Paraschivescu, se revendică, în interviuri, de la onirismul estetic), „aranjând“, aşadar, scintilaţiile absurd-imprevizibile în structuri poetice. Seamănă, aparent, cu ceea ce s-a numit stream of consciousness, dar ars combinatoria trădează controlul cerebral. Este o poezie ghiduş-intertextuală şi graţios-muzicală (mai ales rimele interioare creează efectul de muzicalitate).

Imaginile, amestecând trecutul şi prezentul, vin ca nişte flash-uri. Propoziţiile, adesea eliptice, sunt scurte, telegrafice. Precum o ploaie zglobie de confetti năzărită în Satis House din Marile speranţe. Mă refer la atmosfera crepusculară, pentru că Nora Iuga nu are răutatea şi frustrarea domnişoarei Havisham. Din parantezele (triste ale) singurătăţii de azi, poeta pare că dansează încă în paşi de vals, aşa cum Malena solitară (a lui Tornatero) se învârteşte senzual, în camera ei, cu portretul iubitului în braţe, pe ritmul piesei Ma l’amore no. Aşa mi-o imaginez pe Nora. Cu Nino al ei în gând şi-n fotografie. Şi viaţa, şi moartea coboară-amândouă, în contrapunct bach-ian, în versurile volumului: „au plecat. pe strada Frumoasă/ fostele mele picioare. în pantofi de lac/ ciorapi de mătase cu dungă la spate./ într-o noapte toridă. portjartierele/ ţin în frâu. pulpe frenetice. năbădăioase/ o iau pe Şelari. urcă pe Gabroveni binoclul/ lui Toni. nu e nicăieri violoncelul tatei./ şi-a rupt gâtu-n lift. plouă/ cu confetti. peste-un vechi bordel pe Witting/ în jos. pe un mal frumos. a fost/ odată un hipodrom. trece o patrulă/ pe la Naţional. plânge şi birjarul./ i-a murit un cal. mărăcinii-s/ mov. ies conspirativ din trotuar./ şi-mi intră în ochi. parcă-s Liz Taylor/ noaptea. nu mai ştii. ce e un oraş./ vorbeşti singur c-un depou. c-o gară. cu un cuib/ de cuci. ciocuri-ciocolate de 50 de volţi./ corul băieţilor din Viena. pe scena Ateneului/ şi pe strapotine. fetiţe dulci ca-n Bucureşti./ bitte bitte noi cu cine? uşile./ uşile ambasadelor cu înţelepciune. să le deschidem/ la morgă Matthäus-Passion. ninge şi plouă“ (lights camera action).

Aceeaşi tehnică poetică o folosea Nora Iuga şi în Lebăda cu două intrări, republicată acum în ediţie revăzută la Editura Polirom (prima ediţie a apărut la Editura Vinea, în 2003). Doar că în această carte textul nu mai este fracturat în versuri, ci curge ca un continuum plasmatic, fără semne de punctuaţie şi fără majuscule de frontieră. Lebăda cu două intrări reprezintă, de fapt, un „hermafrodit“ textual, un lung poem în proză, un monolog interior („onania asta a creierului“) în care se adună, ca într-o deltă, toate apele conştientului şi ale subconştientului: observaţii, amintiri, evocări, reminiscenţe livreşti, intuiţii, fantasme, senzaţii, obsesii. Dar printre atâtea nimicuri existenţiale, realist-cotidiene ori imaginare, dispersate „democratic“ în fluxul textual, există încă o „tiranie“ perfidă a temelor mari ale condiţiei umane.

Astfel, obsesiile dominante sunt tot senzualitatea/ sexualitatea (a minţii, în primul rând), pofta de dragoste, de viaţă, în antiteză cu decrepitudinea trupului şi spectrul morţii: „aşa coafată şi grasă cu blestematul de balcon tot timpul în faţa ochilor merg pe stradă prin dreptul vitrinelor numai bluze pentru adolescente mor să-mi cumpăr e în mine o poză veche de la 16 ani nu iese cu nimic dar nu au decât măsuri 38-40 nu iau niciodată în calcul ficţiunea care scoate pe piaţă cel mai mare procent de cumpărători trebuie să prind autobuzul ăsta fugi orice ar fi nu renunţa fă ca tinerii pariază a pornit nu ceda prinde-te de bară pune piciorul gata vezi că se mai poate parcă am dopuri în nări noroc cu fereastra asta deschisă începe să fie mai bine respir aud văd fustă pepit şi cizmuliţe albe şi-a mutat geanta să simtă mai bine mâna lui sub mâneca băiatului e un puf gâdilicios mâna mea se face caldă şi netedă şi moale“. „scoica aia bătrână e de mult în lada de gunoi a lumii“, dar sufletul se învolburează tinereşte, spiritul e în continuare viu: „cât timp glumesc moartea e departe sau mai aproape ca oricând“.

Scriitoarea Nora Iuga iubeşte experimentul, jocul, libertatea imaginaţiei, armele seducţiei dintotdeauna. Te cucereşte cu vata de zahăr pe băţ, chiar dacă băţul este adesea un spin al suferinţelor şi al neliniştilor sale.