George Bălăiţă este astăzi un „clasic“ în viaţă. Parcimonios cu scrisul ori „poate leneş“, cum presupunea Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, Bălăiţă s-a impus mai ales prin romanul Lumea în două zile şi prin Ucenicul neascultător, primul volum al unei trilogii rămase, cel puţin până acum, neîncheiate. Apreciat de critică drept unul dintre cei mai originali prozatori ai literaturii române postbelice, Bălăiţă este deja laureat al premiilor pentru întreaga operă. Dacă ne mai pregăteşte, totuşi, vreo surpriză, cu atât mai bine. Până una-alta, Bălăiţă publică scenariul de film anunţat mai de mult, scris după Povestea lui Stan Păţitul a lui Creangă, intitulat Învoiala.

Nicolae Manolescu precizează însă, în prezentarea de pe coperta a IV-a a cărţii, că scenariul lui Bălăiţă depăşeşte, prin complexitate, statutul de simplă adaptare după povestea humuleşteanului, devenind o operă „nouă, inedită, personală“, „un adevărat roman ţărănesc, realist şi fabulos, totodată“. Povestea lui Stan Păţitul este, ca şi cele populare, ilustrarea unui adevăr din zestrea sapienţiei colective: „numai dracu-i vine de hac“ bărbatului neînsurat până la treizeci de ani, femeia fiind ea însăşi o întrupare diavolească sau, altfel spus, femeia, oricât de bună, are cel puţin o coastă de drac. Cititorul va descoperi, parcurgând Învoiala, că entuziasmul criticului este absolut justificat.

Arhetipul biblic al Evei a modelat secular mentalitatea despre demonismul feminin (ipostaziat hiperbolic în proverbul „Ce nu poate dracul, reuşeşte femeia“). În interiorul acestei paradigme de gândire şi al schemei epice ştiute, George Bălăiţă aduce idei şi motive recurente în proza sa. De pildă, teoria simultaneităţii, despre care vorbea în Gulliver în Ţara Nimănui (1994): „Ziua şi noaptea, binele şi răul, cruzimea şi candoarea, sublimul şi mizeria, prostia fără de margini şi geniul pierdut în mulţime, nebunia la orice pas şi prudenţa unde nu te aştepţi etc., etc., punctele cardinale chiar există separat şi simultan, toate patru într-un vârf de ac...“. Eugen Negrici, în Literatura română sub comunism. Proza, identifica la acest scriitor „o veritabilă nevropatie a simultaneităţii“, atât în planul tematic, cât şi în acela al procedeelor stilistice. Din ideea coexistenţei contrariilor într-o singură fiinţă, din care rezidă şi farmecul speciei umane, se dezvoltă motivul dublului. În Lumea în două zile, Antipa este un Ianus bifrons, cele două laturi antitetice ale personajului dezvăluindu-se în secţiunile intitulate sugestiv Domestica şi Infernalia, iar bătrânul maniac Anghel poate fi considerat un „dublu“ al său. În Învoiala, Stan Ipate şi dracul Chirică (în paranteză fie zis, diavolul din Ucenicul neascultător se numeşte şi el Chirică Samca) par construiţi pe principiul oglinzii: şi unul, şi altul este reflexia celuilalt în propriile regnuri. Nu întâmplător, Stan foloseşte, pentru Chirică, apelativul „fratele meu“. Când Stan îi bate pe cei doi tâlhari cu biciul blestemat, cu puteri malefice (care este simbolic descris ca un şarpe), cruzimea sa se dovedeşte diavolească, iar mila ce-l cuprinde neaşteptat pe Chirică, omenească. Viziunea interşanjabilităţii celor doi, a gemelarităţii, deşi este trecută de narator în regimul nălucirii, semnalizează dualitatea fiecăruia: „Slugă şi stăpân se uită unul la altul. O clipă, pe umerii lui Stan stă capul lui Chirică, pe umerii lui Chirică se vede capul lui Stan…“. La iarmaroc, amândoi cad pradă aceloraşi tentaţii păcătoase: jocul de noroc şi femeia. Între Stan şi Chirică se creează o complicitate adesea hâtră: când Chirică spune auto-ironic „Om sunt şi eu…“, cei doi râd ţinându-se cu mâinile de burtă şi tăvălindu-se prin iarbă. La despărţire, Chirică mărturiseşte că s-a contaminat de la stăpânul său de „o boală a sufletului“.Această boală ontică „mare şi de nevindecat“ este „la rândul ei bolnavă de nenumărate alte boli mai mici. Cea mai mică, dar şi cea mai parşivă este curiozitatea, stăpâne. Pofta omului de să ştie ce nu vede şi să mestece ce nu poate. (…) Eram mai rău decât o muiere“. Chirică are, se vede, spirit autocritic, dar muierea lui Stan îi face concurenţă straşnică nu numai în curiozitate, ci şi în şiretenie. Scena finală a poveştii, în care cartea de joc lăsată de Chirică se mistuie în flăcări, este relevantă în acest sens. Chiar şi după ce i s-a scos coasta de drac, pornirile ei sunt nedesluşite, învăluite în mister. Astfel, reprezentarea femeii rămâne ambiguă, cum îi şade bine eternului feminin: „Ea e stăpâna. Surâsul ei viclean şi liniştitor totodată. Feminitatea ei victorioasă, problematică este ultima imagine a poveştii“.

Chirică este însă conceput de la început ca un drac atipic, cu trăsături specific umane, cu sensibilităţi artistice şi slăbiciuni erotice (umoristic privind lucrurile, putem spune că nici dracul nu scapă de ispita femeii!). „Naşul“ său, un diavol mai bătrân, îi reproşează că este „moale“, molipsit de „boala oamenilor“, îl ceartă că-şi pierde vremea „la circ şi la teatru, ba cu păpuşile, ba cu cântatul“, că scrie poezii, culminând cu vorba de ocară „Artistule!“. Chirică se emoţionează când aude cântecul privighetorii: „Om de eşti, drac de-ai fi şi tot îţi mută inima din stânga-n dreapta privighetorile astea“. Tot „naşul“, ca un Gore Pirgu, îl îndeamnă să lase cititul şi cărţile, lăudând „şcoala“ vieţii, a experienţei directe, senzitive şi pe cea a acţiunii. Chirică este isteţ, zeflemitor, ludic, cabotin, scamator, sentimental, simpatic, credincios stăpânului. Pe scurt, un personaj complex. Chiar el verbalizează, ca un înţelept, dar şi ca raisonneur al autorului, ideea centrală a Învoielii sau morala poveştii: „Toate sunt amestecate, şi ce poate face omul? Doar să le aleagă, ţi-am mai spus, pe cele mai puţin rele dintre relele mari… Hm!... Da, o învoială e totul, învoieli sunt toate cele… Da, să ştii să alegi, să dai cât trebuie, să iei ce ţi se cuvine… Da, nu te poţi opune sorţii (ce prostie!), dar te poţi învoi cu ea…“. Decăzut din condiţia paradisiacă, omul, fie şi „impur“, poate, totuşi, să-şi demonstreze măreţia prin inteligenţa alegerilor şi prin respectarea învoielilor pe care le face. Există grade ale răului, există şi onoare, există şi liberul arbitru sau negocierea cu destinul. Aşadar, mesajul cărţii este unul profund umanist.

Alte motive care vin din romanele anterioare ale lui George Bălăiţă sunt cel al lumii ca teatru (prin prezenţa Păpuşarului şi a trupei lui ambulante) sau ca iarmaroc (în mirajul căruia sunt atraşi Stan şi Chirică). Nu lipseşte nici topos-ul hanului, „patronat“ simbolic de diavoliţa Anghelina (o trimitere subtilă la Hanul lui Mânjoală al lui I.L. Caragiale). Scribul, cu notiţele sale de lucru, fulgurant în povestire, sugerează, auto-ironic, dimensiunea hipertextuală a Învoielii, dar este şi un element de autoreferenţialitate sau de intratextualitate (fişele despre Muntele Ou ne duc spre Ucenicul neascultător, Toma Adam, eroul întemeietor, venind din acel ţinut; ziaristul Naum Capdeaur este „scribul“ care rescrie, din diferite surse, cronica Adamilor). De altfel, prin punerea în abis (reprezentaţia păpuşarilor) şi prin intertextualitate sunt amintite şi alte poveşti ale lui Ion Creangă, pe lângă hipotextul Poveştii lui Stan Păţitul: Soacra cu trei nurori, Prostia omenească, Ursul păcălit de vulpe, Ionică cel prost. Histrionismul personajelor principale consună cu acela al autorului însuşi, dedat la jonglerii postmoderniste. Eugen Negrici observa, în volumul deja menţionat, că „îngheţarea într-o atitudine narativă îi repugnă cu adevărat prozatorului şi că numai virtuozitatea cu care e în stare să treacă de la seriozitatea extremă la joacă, de la derizoriu la fantastic, de la detaliul banal la mit îi poate da acel sentiment tonifiant al omnipotenţei“. Despre „demiurgul“ ce are „uneori chef de joacă“ şi despre „creatorul“ care „seamănă din când în când cu un scamator“ scria şi Nicolae Manolescu în Istoria critică…

Cei doi critici şi istorici literari au lăudat, de asemenea, în proza lui Bălăiţă, vocaţia concretului, precizia descriptivă, simţul detaliului, vigoarea realistă. Păstrând ingredientele fabulosului popular, regăsibile şi la Creangă (draci, vrăjitoare, obiecte magice), în Învoiala, George Bălăiţă amplifică senzaţia de viaţă prin autenticismul şi meticulozitatea descripţiilor. Camera de filmat (înglobată virtual în povestire) înregistrează cu fidelitate cadre şi figuri, focalizând frecvent amănunte surprinzătoare prin banalitatea lor. Propoziţiile şi frazele sunt scurte, adesea eliptice, ca nişte rapide indicaţii regizorale. Secvenţele realiste se lasă însă contrapunctate uneori de poezia discretă a unor imagini. Iată un astfel de tablou poetic, realizat ca o pictură impresionistă, cu linii vagi, contururi tremurătoare, evanescente: „Fuioare de ceaţă alburii de-a lungul drumului, dincolo de gard. O formă evanescentă prinde lent consistenţă în lungul drumului. Capul unui cal. Pluteşte. Partea de jos nu i se vede. În spatele lui, ondulând pe faldurile perdelei de ceaţă, coviltirul împodobit, zdrenţuit. Nu se aude decât cloncănitul inelelor de la ham. Ceaţa se rupe. O căruţă cu coviltir. În părţi, agăţate, tot felul de obiecte nedefinite. Copitele calului care merge la pas se aud vătuit în praful gros. Roţile lasă cărări adânci, repede acoperite de colbul care se surpă. Pe capră, o siluetă înfăşurată într-o manta, ca într-un giulgiu“.

Învoiala este o rescriere originală, povestea lui Creangă reprezentând doar ceara în care prozatorul George Bălăiţă îşi aşază pecetea ideatică şi stilistică inconfundabilă. Spre deosebire însă de romanele sale, acest scenariu excelent poate fi savurat de un public mai larg.