Motivul ploii aparent nesfârşite, conotat simbolic, a devenit celebru de la Un veac de singurătate al lui Gabriel García Márquez încoace, şi este de găsit şi în literatura română, de pildă, la un Ştefan Bănulescu, în Mistreţii erau blânzi, sau, mai recent, în Ploile amare ale lui Alexandru Vlad. Sugestiile apocaliptice vin, desigur, direct din mitul biblic al Potopului, pattern preluat şi de Gabriel Chifu în Ploaia de trei sute de zile, o „cronică a unei morţi anunţate“, cum defineşte cartea Mircea Mihăieş (într-o recenzie din revista România literară).

Pe canavaua mitic-simbolică a ploii agonice (de trei sute de zile) care culminează cu diluviul final şi colorează distopic romanul, se proiectează o realitate extrem de familiară nouă, a lumii româneşti de azi, cu toate păcatele ei, mai vechi sau mai noi. Mai mult decât atât, autorul foloseşte unele modele de personaje reale, uşor recognoscibile (George Becali, Marius Ianuş – să le numesc pe cele mai stridente, deşi episodice). Prin urmare, Caramia („Cara mia“ – ca joc lingvistic), numele ţării condamnate la pieire, nu este menit să inducă vreun dubiu, toate reperele spaţio-temporale, dar şi istoric-sociale, sunt ale României actuale. În fond, scriitorul putea la fel de bine să spună România sau Bucureşti, în loc de capitala Z, întrucât acestea sunt singurele codificări toponimice din carte, şi oricum transparente. Caramia este ţara traficului infernal, a lipsei infrastructurii rutiere, a construcţiilor şubrede, a notorietăţii care surclasează valoarea, a campaniilor de presă murdare şi a compromiterii personalităţilor prin istorii fabricate, a sforăriilor securistic-politice, a breaking news-urilor, a parveniţilor analfabeţi, a sărăciei degradante, a anarhismului juvenil, a arghirofiliei clericale ş.a.m.d.

Ploaia de trei sute de zile reprezintă o construcţie metatextuală, teatral-cinematografică, în care artificiul este asumat explicit. Structura polifonică şi titlurile capitolelor funcţionând ca nişte didascalii ne determină să ne imaginăm o scenă în care personajele şi autorul intră pe rând pentru a-şi prezenta partiturile, în vreme ce în fundal se derulează imagini din relatările lor (de altfel, Gabriel Chifu a mai utilizat tehnica naratorilor multipli în Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate). De exemplu, discuţia din timpul unei plimbări nocturne este expusă dintr-o dublă perspectivă, a personajului Ştefan Orban şi a autorului-narator. În plus, Epilogul cărţii vorbeşte despre „sfârşitul poveştii şi al acestei lumi ficţionale“, o lume de hârtie sortită neantului. După potopul din care se salvează şase personaje (o aluzie la piesa lui Pirandello?), plutind în casa-corabie spre nicăieri (ceea ce pune sub semnul întrebării chiar şi această salvare fantastică, de deus ex-machina), o vântoasă colosală transformă totul în praf şi pulbere – de cuvinte. Întreaga punere în scenă îşi dezvăluie, astfel, caracterul de artefact.

În contrapunct cu Apocalipsa (meta)ficţională românească, astrofizicianul Iacob Grima este preocupat de teoria Big Bang-ului şi lucrează la o Cosmogonie. El este tipul savantului carismatic, histrionic, cinic, capricios, vanitos, care eşuează în domeniul politic. Candidatura la alegerile prezidenţiale îi zdruncină reputaţia şi îi şubrezeşte sănătatea, forţele ocult-securistice reuşind să-l scoată din cursa electorală, prin linşaj mediatic şi denunţuri mincinoase. În cadrul romanului social-politic şi monden (în care îl găsim şi pe miliardarul Titi Ciurel, în palatul kitschos, întorcând banii cu lopata, într-un spectacol burlesc, şi întreţinându-se cu miniştri, secretari de stat, ambasadori, universitari) se dezvoltă romanul intelectual al profesorului cu minte sclipitoare, perorând despre originea Universului, găuri negre şi gravitaţie. Mai interesante sunt însă amintirile sale din copilărie, cu aer vag fellinian,, povestirea lor dobândind, pentru personaj, funcţie regenerativă, soteriologică. Misticul şi asceticul Mihail Cristea, om de ştiinţă ratat, fiindcă mediocru, este dublul lui Iacob Grima, în umbra căruia trăieşte toată viaţa, cu sentimente amestecate de dragoste/ admiraţie şi ură/ invidie. Fascinaţia iniţială, când se cunoscuseră, ca liceeni, la un concurs de fizică, devine obsesie existenţial-intelectuală fără leac. Mihail Cristea compară uneori această relaţie cu aceea dintre Mozart şi Salieri. În fapt, este o relaţie de putere, îmbrăcată în straiele prieteniei, în care dominaţia revine inteligenţei ori geniului. Stăpânul şi sclavul său psihologic amintesc de problematica nietzcheeană a voinţei de putere rulată până la saţietate de proza brebaniană (în paranteză fie spus, cei doi pot întrupa şi două principii contrastive, dar complementare, Raţiunea şi Credinţa, aşa cum eroii masculini din Punct şi de la capăt figurau Binele şi Răul, însă raţionalistul Grima pare, după încercările prin care trece, să accepte şi existenţa Divinităţii). Tot un sclav este şi arhitectul Ştefan Orban, bărbatul şters de peste cincizeci de ani, subjugat sexual de mai tânăra, frumoasa şi infidela Cora, un fel de Letiţia Branea (eroina din Drumul egal al fiecărei zile de Gabriela Adameşteanu), până la un punct, căci o Cenuşărească provincială care speră să-şi schimbe destinul cu ajutorul bărbaţilor, înainte de a ajunge să aibă un job satisfăcător. Meritul lui Ştefan Orban, profesionist predat câştigului financiar, este acela de a fi proiectat, într-un moment de graţie, casa-navă de la malul mării a lui Iacob Grima. Aceste trei personaje sunt cele mai analitice din Ploaia de trei sute de zile, ele fac trimiteri şi la evenimente sau întâmplări din istoria comunistă şi imediat post-revoluţionară (arestarea „duşmanilor poporului“, prigoana preoţilor greco-catolici, supravegherea făcută de Securitate, mineriadele), iar Mihail Cristea are adesea dileme şi interogaţii dostoievskiene. Prin vocea lui Alice, fiica arhitectului, studentă la Arte Plastice, intrăm în starea de spirit şi în mentalităţile generaţiei tinere, a revoltaţilor cu şi fără cauză, a hipsterilor anti-sistem, a căutătorilor de experienţe extravagante (amorul liber, narcoticele), a promotorilor transumanismului. Povestea Crinuţei Bunuţa aduce în faţa noastră condiţia fetelor care se prostituează în Germania, trăind într-un univers al promiscuităţii, al violenţei şi al drogurilor. „Peştele“ şi traficantul de „prafuri“ Gigi Spaniolu’, tocmit de Alice şi de prietenii săi descreieraţi să-l ucidă pe Iacob Grima, conduce romanul, prin crimele pe bandă rulantă pe care le comite, pe o pantă senzaţionalistă. Toate vocile narative, aparţinând diverselor personaje, şi caleidoscopul aferent al imaginilor recompun, ca într-un puzzle, imaginea realist-eteroclită a României epocii noastre.

Ploaia de trei sute de zile este oglinda fidelă a unei lumi româneşti în derivă morală, care-şi primeşte pedeapsa divină. Dar cartea are doar un rol de memento, de zgâlţâire a conştiinţei colective, ea nu este produsul unei imaginaţii punitive, întrucât ontologia ficţională este distrusă finalmente, ca şi cum autorului i-ar fi părut rău să lase ţara sa scufundată pentru eternitate.