Reputatul istoric Ştefan Lemny, naturalizat în Franţa, păstrează vie relaţia culturală cu ţara de origine. La Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi îi apare, în 2003, Întâlniri cu istoria în secolul XVIII: teme şi figuri din spaţiul românesc. La un an după publicarea în limba franceză, Cantemireştii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea este tipărită şi în traducere românească, la Editura Polirom (2010). În 2017, tot Polirom îi reeditează Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc (ed. I, 1990, Meridiane).

Preocuparea pentru istoria secolului al XVIII-lea se vădise încă de la Românii în secolul XVIII. O bibliografie (1988), carte pregătitoare a volumului care va revoluţiona istoriografia românească la începutul epocii postcomuniste. Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc era o cercetare de pionierat în spaţiul autohton, întrucât istoria „mare“, politică, diplomatică, social-administrativă părăsea prim-planul, rămânând doar un fundal pentru investigarea istoriei „mici“, a existenţei cotidiene, a comportamentelor, moravurilor şi credinţelor. În fapt, Ştefan Lemny experimenta metodologia Şcolii Analelor, în mare vogă azi, la noi (dacă ne gândim doar la studiile din urmă ale regretatului Dan Horia Mazilu sau ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, dar şi la altele, apărute la edituri specializate, mai puţin cunoscute publicului larg, amintite de Elena Bedreag în postfaţă). Istoricul sonda „lumea atitudinilor despre viaţă, dragoste şi moarte, lumea sentimentelor şi a ideilor sau pur şi simplu viaţa de zi cu zi, în simplitatea ei şi în culorile sumbre sau luminoase ale cadrului în care s-au petrecut“ (Prefaţă la a doua ediţie, p. 7), plecând de la analiza unor documente de arhivă, a codurilor de legi, a însemnărilor de pe marginea unor manuscrise, a cărţilor publicate în epocă, a unor elemente de arhitectură (laică ori bisericească), de imagologie (mărturiile călătorilor străini) etc. Devine limpede că Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc propunea o altfel de abordare a istoriei, o cale nouă în 1990, care va fi continuată apoi de alţi cercetători români. Volumul este un studiu de antropologie istorică şi de istorie a mentalităţilor, urmărind modul în care oamenii secolului al XVIII-lea se raportau la spaţiu, climă, timp, la dragoste, moarte, divinitate sau la ideile iluministe abia întrezărite în Principatele române (patrie, libertate, fericire). În discursul istoriografic al autorului impresionează modestia tonului, scrupulele de a nu generaliza nepermis, dar şi talentul de a narativiza informaţiile, implicându-l pe cititor într-o „poveste“ pitorescă a unor vremuri îndepărtate.

Secolul Luminilor din partea occidentală a Europei este, pentru ţările române, unul al stăpânirilor străine, al ocupaţiilor militare din timpul războaielor imperiale (austro-ruso-turc din 1716-1718, 1735-1739 şi 1787-1792, ruso-turc din 1768-1774 şi 1806-1812), dar şi al incursiunilor peste Dunăre ale tătarilor sau ale pazvangiilor. În Ţara Românească şi Moldova, Poarta Otomană instituie domniile fanariote, iar în Transilvania habsburgică, românii majoritari erau lipsiţi de drepturi. Istoricul aminteşte însă şi alte consecinţe ale confruntărilor dintre marile Puteri: „Întărirea dominaţiei străine (habsburgică în Transilvania, otomană în Moldova şi Ţara Românească) era numai o caracteristică a epocii, având ca urmare directă, printre altele, trecerea unor ţinuturi româneşti de la o stăpânire la alta“ (p. 17). Este vorba despre Dobrogea, Hotin, Banat, Oltenia, Bucovina şi Basarabia. Secolul al XVIII-lea românesc este, aşadar, unul dramatic, marcat de lupta pentru drepturile naţionale în Transilvania, de instabilitatea politică din Ţara Românească şi Moldova, „izvor permanent de înavuţire pentru birocraţia constantinopolitană“ (p. 21), căci domnii fanarioţi îşi plăteau înscăunarea şi stăteau mereu cu securea (nu doar metaforică) mazilirii deasupra capului. Cu toate acestea, imaginea veacului fanariot nu este, în Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, una complet întunecată, dimpotrivă, aduce nuanţe extrem de importante, înregistrând semnele, fie şi timide, ale începutului modernizării Principatelor: „Persistenţa structurilor feudale rămânea o realitate incontestabilă, peste care semnele înnoirii şi-au pus treptat şi ascendent amprenta. În pofida aparentei integrări în tradiţiile istorice autohtone, domniile fanariote au grăbit criza vechilor instituţii“ (p. 25). Prin exces asupritor, dar şi prin reforme juridic-administrative.

Lucrarea lui Ştefan Lemny polemizează astfel, indirect, cu percepţia comună a secolului fanariot drept cel mai nenorocit din istoria românilor. De pildă, despre primii domni fanarioţi se spune că erau „bine instruiţi, iubitori de cultură, rafinaţi“ (p. 194), iar în nevoia lor de legitimitate şi de cunoaştere a ţărilor pe care le cârmuiau, au cultivat interesul pentru istorie. Nicolae Mavrocordat a scris el însuşi cărţi, a comandat trei redacţii de cronici oficiale şi o genealogie a familiei sale. Constantin Mavrocordat „a moştenit interesul părintelui său pentru cărţi şi lectură, inclusiv pentru istorie“ (p. 196), gândindu-se chiar la elaborarea unei istorii a românilor, însă proiectul nu s-a finalizat. Schiţa şi începutul acestuia, realizate de Carol Peterffy din Bratislava, au fost identificate de N. Iorga în Prodromus historiae principatus Valachiae et Moldaviae (p. 197). Acelaşi domnitor a mai cerut şi alte lucrări sau traduceri. Grigore Ghica era un cititor pasionat, a învăţat limba română (pe care nu o cunoştea) şi a făcut o vizită culturală „la mănăstirile şi cetăţile din Moldova, pentru a cunoaşte vestigiile trecutului“ (p. 198). A vrut să trimită un reprezentant în Polonia pentru a trata recuperarea bunurilor luate de Ioan Sobieţki în 1673. Grigore Callimachi a ordonat întocmirea unei Condici ce are întru sine obiceiurile vechi şi nouă, iar Alexandru Ipsilanti, în Muntenia, „logofeţia de obiceiuri“, „un fel instituţie arhivistică, menită să recupereze izvoarele şi letopiseţele ţării“ (p. 199). Sursele istorice erau necesare şi în cazul litigiilor privind hotarele ţării, cum s-a întâmplat în timpul domniei lui Mihai Racoviţă. Atenţia pentru documente şi alte mărturii ale trecutului a generat apariţia unor noi generaţii de logofeţi şi grămătici. În domneniul juridic se pot aminti Codul Calimah sau Legiuirea Caragea. Pentru asanarea moravurilor, Constantin Mavrocordat a dat poruncă să fie adunate şi duse la Mitropolie toate femeile uşoare. Măsuri similare au luat Constantin Hangerli şi Alexandru Moruzi (p. 103). Alexandru Ipsilanti a întemeiat un Orfanotrofion (1781) pentru copiii abandonaţi, de care se vor preocupa şi următorii domni (Mihai Şuţu, Constantin Hangerli). Tot pentru stoparea prostituţiei, la 1794 nu li se mai îngăduia femeilor să vândă în cârciumi (p. 123). Pentru prevenirea cazurilor de bigamie, Ştefan Racoviţă dădea un hrisov surprinzător, în 1764, prin care erau interzise căsătoriile cu străinii (p. 98). Scoaterea cimitirelor în afara satelor şi a oraşelor a început în Transilvania (1792), după 1800 fiind reclamată şi în Ţara Românească şi Moldova (p. 150). O reformă deosebit de însemnată a fost „abolirea şerbiei şi reglementarea raporturilor dintre stăpânii de pământ şi ţăranii clăcaşi, operă a domniei lui Constantin Mavrocordat“ (p. 26), o adevărată „revoluţie“ în relaţiile sociale de tip feudal. În secolul al XVIII-lea a crescut numărul şcolilor, dar şi al tipografiilor. Hrisovul lui Ioan Teodor Callimachi (1759) preamărea rolul învăţăturii şi al şcolii (p. 29). În mod paradoxal, chiar şi ideea de patrie începe să fie vehiculată în actele guvernării domnilor fanarioţi (p. 212).

Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc nu este o istorie a domniilor fanariote şi nu urmăreşte sistematic această problemă. Informaţiile disparate pe care le-am extras arată însă că Ştefan Lemny punctează mai ales aspectele pozitive. Vechea tradiţie feudală şi autocratismul oriental erau încă rezistente, dar provocările veacului iluminist ating difuz şi Principatele Române. Emanciparea a fost un proces de durată, cu paşi mici, şovăielnici, uneori strâmbi, necesari însă pentru transformările profunde din secolele următoare: „Sensibilitatea colectivă s-a aflat sub semnul aceleiaşi configuraşii geopolitice şi culturale, resimţind în continuare, îndeosebi la «nivelul de jos», autoritatea tradiţiei, peste care s-a calchiat influenţa modelelor de comportament venite din experienţa levantino-fanariotă şi, apoi, central şi apusean-europeană“ (p. 236). În esenţă, studiul lui Ştefan Lemny ne îndeamnă să vedem şi partea plină a paharului unei perioade zbuciumate din istoria poporului român, a acelui veac aşezat îndeobşte sub emblema neagră a fanariotismului.