Eugen Negrici îşi reeditează Iluziile literaturii române, o carte inclasabilă, extrem de critică, din rândul celor de tip cometă în cultura română, prin raritatea apariţiei lor.

Iluziile literaturii române este o deconstrucţie a miturilor care au însoţit istoria „zidirii“ literaturii noastre (e vorba despre mituri laice, în sensul dat de R. Barthes şi de continuatorii săi, fantasme ale imaginarului colectiv, deşi toate miturile se structurează şi funcţionează după model religios), după cum Lucian Boia, în Istorie şi mit în conştiinţa românească, procedase cu istoriografia. Această istorie a „zidirii“ a fost, de fapt, o continuă luptă a literaturii cu factorii extrinseci ei. Astfel, cartea lui Eugen Negrici devine şi un studiu de psihanaliză a traumelor literaturii române şi a tratamentului său fabulatoriu, datorat istoricilor şi criticilor literari. Efervescenţa mitogenetică din spaţiul autohton („fabrica de sfinţi“) este efectul unor complexe, frustrări, crize, anxietăţi. Acestea se explică prin condiţiile istorice ale formării statului român modern şi prin prefacerile sale ulterioare (în special, dictatura comunistă). Literatura a preluat „temerile legate de fragilitatea fiinţei naţionale, preschimbându-le în temeri legate de fragilitatea fiinţei ei“. Constelaţia miturilor primejdiei a generat proliferarea miturilor compensatorii ale respectabilităţii. Două sunt stările de urgenţă mitogenetice, responsabile de activarea mecanismelor compensatorii/ protectoare: „Prima se regăseşte în sentimentul vacuităţii şi al frustrării, indus de complexele identitare legate de naşterea târzie a literaturii culte în sens modern, de defazările şi desincronizările ei, de posibila inferioritate şi probabilul ei provinciacism. // Cea de-a doua se traduce prin sentimentul – uneori difuz, alteori concret – al primejdiei prezente sau viitoare, care străjuieşte şi modelează ideologiile literare, tulbură şi falsifică piaţa valorilor, amestecă criteriile, contribuind, într-o măsură greu de bănuit, la exagerările, idealizările şi sanctificările ce par la noi de nestăvilit“. Iluziile literaturii române are, în acest fel, o dimensiune de antropologie culturală şi de istorie a mentalităţilor, dar se situează şi în continuarea studiului din 1981 al lui Mircea Martin, G. Călinescu şi „complexele“ literaturii române.

În 2008, când a fost publicată prima ediţie (la Editura Cartea Românească), cartea lui Eugen Negrici a stârnit vâlvă, a fost lăudată, sancţionată, premiată, semn, sper, al maturizării culturii noastre. Ce-i drept, cred că nu prea a fost citită de vulgata naţionalistă. Au existat însă şi voci care au vorbit de furie demolatoare, nihilistă. Este adevărat că Eugen Negrici este şi un spirit nietzschean, provocator, neliniştit şi neliniştitor, demitizant, care dărâmă sau clatină aproape toate statuile simbolice, modelate de auto-iluzionări şi mistificări, de nevoia noastră de idola tribus, de eroi salvatori, de călăuze ale neamului sau directori de conştiinţă. Un singur mit naţional crede Eugen Negrici că ar trebui cruţat, acela al lui Eminescu, fiindcă ne mângâie de toate deficienţele noastre de caracter: „Eminescu este şi rămâne un mit şi pentru că întruchipează ceea ce nu avem în structura noastră psihică şi temperamentală şi ceea ce ne-am fi dorit, probabil, să avem: statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt, trăire în numele unui ideal, departe de interesul meschin şi imediat“. Statornicia mitului nu exclude însă relecturile critice ale operei eminesciene sau amendarea părţilor sale nevralgice (în speţă, publicistica politică).

De altfel, în toate cărţile sale, Eugen Negrici se războieşte cu obişnuinţele de lectură, prejudecăţile literare, falsele concepte, clişeele critice, interpretările inerţiale, viziunile discutabile ale istoriilor literare. Pare vizitat adesea de impulsuri avangardiste, pentru că are oroare de mortificare, sclerozare, „încremenire în respect“, „tabuizare agresivă“, „deliraţie la geniu“, „pioşenie globală“. Să pui însă foc la Muzeu sau Bibliotecă, în stil avangardist, trebuie mai întâi să ai aşa ceva, iar istoricul şi criticul literar tocmai sărăcia vrea s-o denunţe. De fapt, scepticul Eugen Negrici este locuit de un neobosit daimon al îndoielii, care nu dă voie gândirii să lâncezească. De aceea, Iluziile literaturii române nu este un simplu fluierat teribilist în templul „zeilor“ literaturii noastre (aş fi zis biserică, dar nu încap atâţia „zei“ într-o bisericuţă românească), ci o pledoarie, în siaj lovinescian, pentru vitalitatea spiritului critic. Ca şi E. Lovinescu, Eugen Negrici nu crede în perenitatea valorilor artistice (motiv pentru care a teoretizat expresivul, în Emanciparea privirii), nu agreează mistica definitivului şi slava stătătoare (precum Călinescu), ci este un adept al revizuirilor critice. În ciuda aparentei radicalităţi, Negrici nu este însă un aneantizator al patrimoniului literar. El susţine doar necesitatea rediscutării lucide şi calme a „clasicilor“ (respectiv, canonul călinescian) şi reaşezarea ierarhiilor edificate în perioada totalitarismului, când factorii extraliterari au alterat evoluţia fenomenului literar şi receptarea sa. În comunism, după pârjolul anilor ’50, s-a întărit cultul cărţii (ca mijloc de evadare din realitatea imediată, social-politică), s-a consolidat mitul literaturii (ca formă de soteriologie şi de acces oblic la adevăr), s-a închis ochiul critic din motive tactice (lupta pentru autonomia esteticului), s-au construit false prestigii simbolice, s-au idealizat şi supralicitat „generaţii de creaţie“ (cea „modernistă“, din interbelic, în care doar la puţine excepţii ar prevala modernismul, aşa cum este el teoretizat de H. Friedrich, şi cea şaizecistă, „canonizată“ rapid, în numele reînnodării cu tradiţia, „neomoderniştii“ aceştia fiind, de fapt, „chiar moderniştii“), s-au ignorat golurile şi s-au realizat sincronizări artificiale (v. postmodernismul). Ingerinţele politicului în viaţa literaturii, transferurile de capital simbolic dinspre personalităţi înspre opere impuneau, după ’89, alte căi de abordare, alte instrumentare, alte grile de lectură. Eugen Negrici constată, cu mâhnire, aceeaşi rezistenţă la revizuiri şi la permutări canonice, de înţeles în epoci toxice, de criză, de neacceptat în aerul pur al libertăţii.

Nu în ultimul rând, Iluziile literaturii române reprezintă o carte de morală a culturii, în sensul pedagogiei maioresciene, a patriotismului în marginile adevărului. Semnalând o serie de „falsificări“ din domeniul istoriei, al etimologiei şi al filologiei (identificate în trei opere de la începutul culturii române moderne), criticul junimist adăuga lămuritor: „ceea ce surprinde şi întristează în aceste producte nu este eroarea lor în sine, căci aceasta se explică şi uneori se justifică prin împrejurările timpului, dar este eroarea judecăţii noastre de astăzi asupra lor, este lauda şi suficienţa cu care se privesc de inteligenţele române ca adevărate fapte de ştiinţă valabilă, este orbirea de a nu vedea că zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia zace neadevărul“ (subl. n.) („În contra direcţiei de astăzi în cultura română“, 1868, în Critice, E.P.L., Bucureşti, 1967). Spre deosebire de Maiorescu, iubitor lucid al tradiţiei, Călinescu este, după cum spune Negrici, „cel mai persuasiv dintre regizorii literaturii române şi cel care a reuşit să impună publicului cititor, pentru un timp uimitor de lung, câteva mari proiecţii mitice“. Pentru a putea face din istoria literaturii române un argument identitar forte, G. Călinescu (şi alţi istorici literari, dar el este cazul cel mai semnificativ) a apelat la o serie de „trucuri“ (să folosim un „concept“ călinescian notoriu), pe care Eugen Negrici le defineşte ca „tehnici de iluzionare şi de seducţie“. Prin idealizarea şi mistificarea tradiţiei, Călinescu „mimează normalitatea“ şi aplică un model organicist unei formaţii revoluţionare (cu discontinuităţi, salturi, arderi de etape, recuperări grăbite). Astfel, „cea mai întinsă, mai documentată istorie, singura (la data apariţiei) redactată în spirit estetic, a izbutit să insinueze imaginea grandioasă de fluviu înspumat a literaturii române. Dar a reuşit şi pentru că autorul ei a calculat efectul spre a da satisfacţie complexelor noastre identitare, ocolind slăbiciunile, îngroşând biruinţele, ignorând tulburările de creştere şi dezvoltare, ca într-o demonstraţie care renunţă la amănunte şi aruncă la coş fişele potrivnice ideii“. Iar ideea principală era: „Se cade să dovedim că avem o literatură superioară“ (dintr-o scrisoare către editorul Al. Rosetti). Tot pentru a eluda absenţa vechimii şi procesualitatea precară a literaturii române, unii exegeţi (Alexandru Duţu, Virgil Cândea, George Ivaşcu, Dan Zamfirescu, Dan Horia Mazilu ş.a.) au trecut la „înmulţirea artificială a curentelor, şcolilor, direcţiilor, conceptelor şi atitudinilor literare“. Aceştia s-au străduit să inventeze un Umanism, o Renaştere, un Baroc şi un Preromantism româneşti, să găsească o ascendenţă „nobiliară“ în aria culturală bizantină. Pentru sporirea senzaţiei de avuţie au fost incluse în literatura autohtonă scrieri în limba slavonă sau cărţile populare (N. Cartojan), dar şi texte paraliterare ori non-beletristice în intenţie (Al. Piru). Obsesia vechimii şi a întâietăţii a devenit, apoi, prin protocronism (iniţiat, probabil naiv, de Edgar Papu), politica naţional-ceauşismului din anii ’70-’80.

În ceea ce priveşte literatura propriu-zisă, Eugen Negrici ştie însă că ea nu poate exista în lipsa mitului, a iluziei şi a minciunii, acestea fiind înscrise în ontologia sa. Fără fantasme, în regim de totală luciditate, Don Quijote moare: „Dacă am reuşi vreodată să înfruntăm inconfortul lucidităţii, renunţând la idola tribus şi la orice formă de iluzionare, dacă am reuşi să ne însuşim privirea zen, exactă şi calmă, scutită de trecut şi de viitor, am putea fi, poate, liberi, dar liberi şi de literatură. Aceasta nu ar putea exista fără întreaga bogăţie a sufletului omenesc, iar această bogăţie e condiţionată de consimţirea în fantasmă, în minciună şi în mit“. De fapt, aici se găseşte şi obiecţia pe care Negrici o aduce lui Lovinescu. Liberalul Lovinescu, promotorul modernismului interbelic, nu înţelegea înclinaţia „reacţionară“ a literaturii ca „secundar“ al istoriei (în termenii lui V. Nemoianu) şi pretindea acesteia să renunţe la miturile paseiste, pentru sprijinirea „forţelor revoluţionare“ ale societăţii.

„Iubita“ îndelung sulemenită, împodobită şi acoperită de voaluri fermecătoare de atâţia critici dornici să-şi flateze orgoliul (şi pe cel naţional) este dezvelită metodic în analiza critică din Iluziile literaturii române. Cea mai profundă formă de iubire, rezervată oamenilor tari, rămâne însă aceea cu ochii larg deschişi, când poţi vedea o fiinţă în toată vulnerabilitatea sa, fără să-i întorci spatele. Eugen Negrici are această putere a iubirii lucide, înţelegătoare, care nu se trufeşte, ci trăieşte în adevăr.