Nicolae Filimon îşi publică, pe parcursul anului 1862, Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă mai întâi în foileton, în Revista Română a lui Alexandru Odobescu, iar în volum, în 1863. Romanul, subordonat unei viziuni providenţialiste asupra lumii (ilustrate de „roata norocului“ sau de motivul antic al fortunei labilis) şi unei teze de morală creştină („După faptă, şi răsplată“), prezintă mărirea şi decăderea unui personaj excepţional, Dinu Păturică, menit însă a încarna tipul ciocoiului dintr-o anumită perioadă istorică şi transformat în simbol al arivistului dintotdeauna.

Amestecul de romantism, realism şi clasicism din construcţia acestui anti-erou al vremurilor fanariote (acţiunea se desfăşoară între 1814-1825) se regăseşte şi în compoziţia romanescă. Aflată, în spaţiul românesc, la începuturile sale, specia romanului reflectă atât stângăciile pionieratului, cât şi eterogenitatea epocii de tranziţie spre modernitate. Din acest motiv, Ciocoii vechi şi noi îmbină „în ţesătura prozei cele două tradiţii stilistice de la mijlocul veacului romantic, aceea a memorialistului paşoptist (epocă, locuri, obiceiuri, îmbrăcăminte etc.) şi aceea a romanului balzacian şi popular (fizionomie, senzaţional, teză etc.)“ (Manolescu, 1990: 323). Cu alte cuvinte, documentarul se combină cu ficţionalul, dar contopirea nu se produce în tot ansamblul, dovadă unele capitole de strictă reconstituire istorică. Nicolae Filimon a lucrat câţiva ani la Arhivele Statului, iar scrupulozitatea sa în planul documentar se traduce în referinţele inserate inclusiv în notele de subsol, ca în studiile istoriografice. Deloc hazardat, criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu numeşte Ciocoii vechi şi noi „roman arhivistic“ (Cioculescu, 1978: XV). Autorul reproduce documente, indică surse, oferă explicaţii cititorului. La această grijă informativă, se adaugă dorinţa instructiv-moralizatoare, exprimată prin patos polemic şi intervenţii retorice. Intenţia demonstrativă duce la maniheismul conceperii personajelor (angelice şi demonice) şi la previzibilitatea deznodământului. Astfel, deşi Ciocoii vechi şi noi este un roman istoric şi o frescă realistă de moravuri, Filimon exacerbează reprezentarea negativă a fanarioţilor, ca şi Ion Neculce (de altfel, printre reproşurile cronicarului moldovean la adresa acestora se număra şi sprijinirea ridicării ciocoilor, clasa parveniţilor din rândul slugilor, arendaşilor, vătafilor etc.).

Nicolae Filimon nu face analiză psihologică în romanul său, ci realizează portrete convenţionale, bazate pe consideraţii generale, descrieri vestimentare şi de mediu social, corespondenţe între fizionomie şi caracterul sau stările interioare ale personajelor.

Prologul cărţii este o fiziologie a ciocoiului, de felul celor scrise de unii paşoptişti (Boierii şi ciocoii şi Lupta între boieri şi ciocoi sau Coconiţa Drăgana şi Coconul Drăgan, Domnul Sarsailă, autorul de I. Heliade Rădulescu, Fiziologia provincialului în Iaşi de M. Kogălniceanu, Provinţialul de C. Negruzzi, Provincialii şi iaşenii de D. Ralet etc.), în care se insinuase noţiunea de tip realist, chiar dacă perspectiva rămânea, în manieră clasicistă, una morală. Fiziologiile erau fie schiţe de moravuri, fie articole satirice de ziare şi reviste, cu tablouri şi figuri caricaturale. Filimon a practicat el însuşi gazetăria, fapt ce ar explica „o anumită exuberanţă polemică pe care el are nedibăcia de a o amesteca în povestirile sale“ (Vianu, 2002: 63). Definiţia ciocoiului pare o inscripţie dăltuită în piatră, tonul este peremptoriu, iar nuanţele lipsesc cu desăvârşire. Categorial, ciocoiul este o fiinţă subsumată Răului, fără drept de apel: „Ciocoiul este totdeauna şi în orice ţară un om venal, ipocrit, laş, orgolios, lacom, brutal până la barbarie şi dotat de o ambiţiune nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce şi-a atins ţinta aspiraţiunilor sale“ (Filimon, 1978: 5).

Dinu Păturică, „un Julien Sorel valah“ (Călinescu, 1985: 361), devenit arhetipul parvenitului în literatura română, a fost iniţial „puiul născut din pisică“, adică reproducerea unui model. Tot în Prolog, Filimon explică modul şi condiţiile de proliferare a ciocoismului, aici lăsând însă un grăunte de relativitate, transpus gramatical prin adeverbul de aproximaţie „mai“: „Pepiniera în care cresc aceşti inemici ai onoarei şi ai tuturor virtuţilor cetăţeneşti este mai totdeauna casa bogatului şi mai cu seamă a bogatului parvenit“ (Filimon, 1978: 5). În paradigma parvenitului, capul de serie sau modelul absolut îl reprezintă fanariotul. Nu întâmplător, autorul romanului intitulează unul dintre capitole (al III-lea), vădit antitetic, „Românul şi fanariotul“. Pattern-ul parvenitismului în ţările române a fost, dacă nu adus de fanarioţi, cel puţin dezvoltat de ei la scară largă. În Ciocoii vechi şi noi, Dinu Păturică urmează exemplul malign al postelnicului Andronache Tuzluc, pe care naratorul, fără să-şi ascundă judecăţile morale, îl numeşte, încă de la început, „grecul parvenit“, „ciocoiul mârşav“, „fanariotul (…) depravat până la extremitate“ (Filimon, 1978: 19, 26, 28).

Cine este, aşadar, Andronache Tuzluc? Fanariot care venise în Ţara Românească în suita domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, viitorul boier de protipendadă începuse a sluji la curte ca ciohodar (un lacheu, având şi sarcina de a se îngriji de încălţămintea principelui). Primul mijloc de parvenire socială îl constituie relaţiile cu femeile. Printr-o legătură amoroasă cu o doamnă de onoare a fiicei lui Caragea, devine mesagerul corespondenţei domniţei Ralu, şi este recompensat cu ridicarea în rang de vel-cămăraş. Calea ascensiunii fiindu-i deschisă, prin intrigi, linguşiri, furt şi alianţe cu tâlharii, ajunge în scurt timp mare postelnic: „Ca fanariot născut în uliţele cele strâmte ale Fanarului, unde se urzesc şi se pun în lucrare cele mai întunecoase intrigi ce au ruinat Imperiul greco-roman, el moştenise din naştere un mare talent de intrigă şi de linguşire; ştia din încercare că raiul ceresc şi pământesc nu se poate deschide decât prin femei; de aceea îşi îndreptase toate bateriile intrigilor sale în contra femeilor doamnei şi mai cu seamă ale domniţei Ralu, fiica preaiubită a domnului Caragea“ (Filimon, 1978: 14). La această prezentare directă, se adaugă descrierea pe care i-o face Maria, fata banului C., motivându-şi, în faţa tatălui, refuzul unei potenţiale căsătorii (dorite de către Andronache Tuzluc): „Un om care acum doi-trei ani nu era decât un ticălos ciohodar, ce tremura de frig dinaintea caselor noastre, iar acum înoată în atlasuri, catifele şi samuri nu poate fi decât un nemernic. (…) Nu eşti domnia ta acela care ziceai serdarului că acest fanariot n-a dobândit nimic de la stăpână-său, decât prin slujbele mârşave şi umilitoare ce a săvârşit domniţei Ralu şi beizadelei? Dar bine, tată, cum voieşti acum să uneşti pe unica ta copilă cu acel ciocoi mârşav care a venit aci, la noi, cu toate desfrânările şi hoţiile din Fanarul lui? Care fură şi despoaie pe lume ziua în amiaza mare şi ale cărui mâini păstrează încă mirosul nesuferit al curelelor butcei lui Caragea“ (Filimon, 1978: 19-20). Postura umilitoare în care apare Dinu Păturică la începutul romanului, în faţa scării casei postelnicului, este reflexia în oglindă a stării de altădată a stăpânului său. Scara are funcţie simbolică, reprezentând treptele parvenirii rapide, în ambele cazuri.

Împrumutând „reţeta“ de succes a modelului Andronache Tuzluc, Dinu Păturică, pentru a-şi ameliora condiţia socială, se foloseşte, iniţial, tot de o femeie, nimeni alta decât „ţiitoarea“ boierului, chera Duduca. În concepţia lui Filimon, de sorginte biblică, feminitatea este oricum asociată ispitei care duce la pierzania bărbatului, însă Duduca primeşte din start eticheta de „diavoliţă“ (Filimon, 1978: 45). Factorul agravant, care stă la baza îmbolnăvirii caracterului său, îl reprezintă, fireşte, originea fanariotă. În creionarea portretului Duducăi, naratorul apelează la metafore şi comparaţii culturale preţioase, dar nu mai puţin convenţionale: „Această Vineră orientală, ieşită din rămăşiţele spulberate ale populaţiunei grece din Fanar, precum odinioară strămoaşa sa zeiască ieşise din spumele vânturate ale mării, avea o frumuseţe perfectă, o inteligenţă vie şi un spirit fin şi iscusit. Viaţa cea plină de răsfăţări părinteşti ce petrecuse în primii ani ai copilăriei sale şi lipsa de educaţie făcuse să se dezvelească într-însa o mulţime de dorinţe nepotrivite cu poziţiunea ei socială. Iubea luxul cu deosebire; îi plăcea mult viaţa zgomotoasă; în fine, toată fericirea ei sta în împlinirea fără întârziere a celor mai mici şi mai extravagante capricii“ (Filimon, 1978: 45). După ce căzuse pradă amăgirilor amoroase ale beizadelei domneşti, Duduca intră pe turnanta unei vieţi de desfrâu, fie din plăcere, fie pentru a-şi satisface nevoile luxoase. Întreţinută de postelnic, se va alia cu vicleanul Păturică spre a-şi ascunde infidelitatea şi pentru a-l ruina pe cel dintâi. În stil direct, chera Duduca este definită ca însăşi „personificarea fineţei şi a vicleşugului femeiesc“, ea se arată „vicleană ca o vulpe“ (Filimon, 1978: 49), armele sale de cucerire şi de distrugere sunt, pe lângă clasicele farmece feminine, linguşirea şi făţărnicia, manifestată prin istericale, lacrimi şi leşinuri jucate. Metaforic vorbind, Duduca este o femeie-iederă, cotropind şi învăluind arborele bărbătesc al boierului până la sugrumare.

Dincolo de realizarea artistică precară a personajelor şi de destinul lor previzibil, Ciocoii vechi şi noi rezistă ca operă cu valoare documentară, iar fresca realistă a moravurilor de provenienţă orientală a servit ca sursă de inspiraţie prozatorilor de mai târziu.

Deşi, teoretic, fanarioţii puteau fi un factor de emancipare, ca descendenţi ai unui mare imperiu, în fapt, ei aduc în principatele române strălucirea degenerată în viciu a luminilor Bizanţului. La baza tuturor năravurilor se află „mania de lux şi opulenţă a fanariotului“ (Filimon, 1978: 103). Luxul devine principalul agent al dezvoltării corupţiei. Dorinţa de parvenire şi de îmbogăţire cu orice preţ generează acţiuni imorale care se vor instituţionaliza ca mod de viaţă: de la cumpărarea domniilor, traficul de influenţă, vinderea isprăvniciilor şi furtul sub protecţia legilor până la asuprirea ţăranilor şi nelipsitele plocoane sau peşcheşuri date funcţionarilor. „Fineţea fanariotică“, amintită în numeroase locuri de naratorul romanului, nu înseamnă numai „cochetăria îmbletului“, „desele complimente şi temenele“, „eleganţa veşmintelor“ (Filimon, 1978: 21-22), ci, în primul rând şi în mod expres, prefăcătorie. Fanarioţii sunt maeştri în arta disimulării şi a subminării, necesară accederii la putere. Tertipul, intriga, linguşirea reprezintă semne ale laşităţii, într-o lume în care „favoarea şi banii făceau totul“ (Filimon, 1978: 129). Temeneaua se împerechea, de regulă, cu sărutatul mâinii principelui sau a boierului, obicei desfiinţat oficial de către Alexandru Dimitrie Ghica, în 1834. Filimon reproduce în carte decretul domnitorului (Filimon, 1978: 183-184). În plus, exista şi cherofilima, o ceremonie a sărutării de mână la curte, unde perechile de însurăţei provenind din clasa boierilor mergeau pentru a cere binecuvântarea, însoţiţi de alaiul rubedeniilor. Despre această cutumă scrie Ion Ghica, într-una dintre scrisorile sale către Vasile Alecsandri (Ghica, 2014: 61).

Opulenţa se arată în locuinţe, vestimentaţie, sulemeneala femeilor, petreceri şi ospeţe. Înainte de a-i vedea faţa, auzim „paşii cei leneşi şi gravi ai marelui postelnic“. Boierul este îmbrăcat în straie somptuoase, orientale: „cu antiriu de cutnie ca guşa porumbului, încins peste mijloc cu un şal de Ţarigrad, cu işlicul pe cap şi învelit până la ochi cu o giubea de postav albastru, blănită cu blană de râs“ (Filimon, 1978: 11). S-a glosat îndelung despre legătura dintre haine şi mentalitate sau comportament (v. D. Drăghicescu, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Paul Cornea ş.a.), printre primii comentatori fiind Alecu Russo, antropolog sui generis în Studie moldovană (1851): „Arma întâi şi cea mai grozavă care a bătut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi. Straiul făcea omul; felul hainei modelează trupul şi mintea, şi întipăreşte din părinţi în fii tradiţiile şi obiceiurile. Precuvântarea istoriei moderne a ţărilor române este neapărat schimbul portului; civilizaţia de astăzi este fapta logică a părăsirii hainelor vechi; ideea nouă a năvălit în ţară odată cu pantalonii, şi mai straşnici decât năvălirile tătăreşti, încât ai scăpăra, au pârjolit şacşâri, şlicuri, mestii, giubele şi toată garderoba strămoşească“ (Russo, 1989: 49).

Schimbarea portului oriental cu haine occidentale nu este doar o chestiune de modă, ea reflectă mutaţiile majore de la nivel social-politic şi mentalitar. Deşi nostalgic în privinţa pierderii unor tradiţii strămoşeşti, Russo nu-şi ascunde ironia muşcătoare vizavi de achiziţiile fanariote, demantelate odată cu revoluţia paşoptistă şi întoarcerea Ţărilor Române cu faţa spre Apus: „Precum primăvara rupe gheaţa, umflă pâraiele şi porneşte puhoaiele, aşa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii; repejunea revoluţiei fu măreaţă, furioasă, dărmând în dreapta şi-n stânga bunul şi răul, clătinând toate obiceiurile şi toate credinţele oamenilor vechi; şalvarii încurcau slobozenia mişcării, calpacele şi şlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizaţiei; am trântit tot la pământ, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale ale lumii noastre, precum şi relaţiile familiei. Emancipaţia copiilor de sub frica şi palmele pedagogului se trage de la pantaloni... Înrâurirea morală a pantalonului a fost nemărginită... (…) În relaţiile sociale, schimbarea a fost mare, mai simţitoare, fracul a introdus demnitatea, pantalonul a silit oamenii a-şi măsura coloveranţiile ce le făceau celor de la care aşteptau vrun folos. // Straiul oriental, moale, larg, se pleca la tot soiul de îndoială... straiul de astăzi, prins în curele, supiele, gâtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de şale şi de cap; de voie, de nevoie, oamenii sunt siliţi a nu se pleca pe cât poate ar vrea... între doi oameni cu fraci, pantaloni şi pălărie, pas de cunoaşte care îi de viţă, care îi om nou; educaţia şi pantalonul au astupat şanţurile ce despărţeau clasele boiereşti“ (Russo, 1989: 50-51). Straiul turcesc este asociat, aşadar, cu deficienţe morale precum lenea, moliciunea, plecăciunea, umilinţa, compromisul, îmbuibarea. Într-un mod aparent amuzant, autorul pune pe seama veşmintelor starea de înapoiere a moldovenilor. În fapt, hainele definesc o identitate temperamentală, etică şi culturală.

Obiceiul trândăvelii, cu ciubuc şi cafea, se naturalizează. Îl vedem, de pildă, pe Dinu Păturică turcit, într-o poziţie relaxată, chiar în timpul exercitării serviciului: „şedea pe sofa cu picioarele încrucişate ca un osmanlâu, şi fuma dintr-un ciubuc dulcea şi parfumata plantă arabică numită gebel, având dinaintea sa pe cei patru ţărani jăluitori“ (Filimon, 1978: 85). Mai ales boierii tineri şi ciocoii împrumută practicile şi metehnele fanarioţilor. Printre acestea, epatarea prin lux, depravarea erotică, jocul de cărţi. Dezmăţul gastronomic şi bahic de la petrecerea postelnicului Andronache Tuzluc este întrecut doar de cel al slugii sale surupătoare, Dinu Păturică. Ţigăncile aduc pe rând dulceţuri de toate felurile, păhăruţe cu votcă de izmă, farfurii cu migdale şi năut prăjit. Urmează cafelele de Arabia şi ciubucele de antep şi de iasomie. Bucatele şi vinurile alese de la masa grecului nu mai sunt prezentate detaliat, însă aflăm că, în timp ce mănâncă, oaspeţii ascultă cântecele lăutarilor.

La cheful vătafului de curte apar şi prostituatele. Atmosfera este de „sabat infernal“, ciocoii nu se pricep la dansurile obişnuite ale saloanelor europene, aşa că-i roagă pe lăutari să cânte „pristoleanca, chindia şi jocul numit ca la uşa cortului sau zoralia“ (Filimon, 1978: 126). Pe de altă parte, priveliştea horei, cu discrepanţa între un vechi joc românesc şi costumele sau tunsorile orientale, nu poate fi decât grotescă sau ridicolă, termeni pe care-i foloseşte şi naratorul în rol de observator de moravuri: „Era foarte curios lucru a vedea pe ciocoii noştri cu pulpanele antereilor rădicate în brâu, ca să lase picioarelor libertate de a lucra după cerinţele jocului; cu ceacşiri roşii, cu meşi şi papuci galbeni; încinşi cu taclite aşezate astfel încât le acoperea pântecele şi o parte din piept; cu fermenele de postav de diferite feţe, lăsate pe spate; raşi la cap şi cu fesurile puse cam pe ceafă; era curios lucru, zicem, a privi efectul grotesc al acestor costume dizgraţioase, mai ales că poza jucătorilor plecaţi cam pe spate şi aerul lor de gravitate în danţ îi făceau cu mult mai ridicoli decât erau în realitate“ (Filimon, 1978: 123).

În capitolul „Scene de viaţă socială“, Filimon descrie, deopotrivă, şi modul în care petrece clasa de mijloc, formată îndeosebi din meşteşugari şi negustori. Reprezentanţii acesteia, „deprinşi de mult timp cu viaţa orientală cea plină de lene şi poezie, vara se adunau la grădinele Breslea, Barbălată, Cişmegiu şi Giafer. Acolo, fiecare isnaf sau cap de familie îşi întindea masa şi, împreună cu casnicii şi amicii, beau şi mâncau; apoi începeau a învârti hora strămoşească şi danţurile cele vesele, care se deosebesc foarte puţin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin“ (Filimon, 1978: 100). Deşi Filimon trimite la sărbătorile romane, la exuberanţa spiritului latin, repertoriul de cântece şi dansuri este mai degrabă pestriţ, iar atmosfera, balcanică. George Ivaşcu observa că „Filimon este, pe linia lui Anton Pann, premergător a ceea ce se va numi mai târziu filonul balcanic al prozei noastre“ (Ivaşcu, 1977: 230). Kieful levantin, care însemna lâncezeală narcotică până la uitare de sine, se vulgarizează în chef carnavalesc-balcanic: „Când trecea furia danţului, toată compania se punea iarăşi pe bere şi mâncare şi, spre a da veseliei un ton de galanterie mai mare, ei complectau orgia prin feluri de glume, turnând vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi dându-şi unii altora să bea, râzând şi gesticulând ca nişte nebuni. // În tot timpul acesta, lăutarii nu încetau a trage din viori şi a cânta din gură cântece de amor pline de dulceaţă, destinate a produce în inima ascultătorilor dor şi înfocare, sau melodii de danţ, vesele şi săltăreţe“ (Filimon, 1978: 100).

În studiul său social, Alecu Russo evocă scene asemănătoare, dar avându-i protagonişti pe boieri. Moravurile nu au, în rememorarea sa, diferenţe de clasă: „Ţiganii trăgeau la manele de se omorau, cucoanele sulimenite oftau, iar boierii aşezaţi pe covoare beau vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârleau în sus fesurile şi se sărutau cu lăutarii“ (Russo, 1989: 52). Sulemeneala cucoanelor din vremea fanarioţilor este oglindită în Ciocoii vechi şi noi prin intermediul cherei Duduca. Ritualul îngrijirii tenului şi al înfrumuseţării artificiale, prin machiaj, se dovedeşte unul complicat, solicitând răbdare şi consumând timp, dar timpul avea nesfârşită răbdare cu doamnele de altădată: „În toate nopţile, (…) se ungea pe obraz cu alifie vânătă; dimineaţa se ştergea cu albuş de ou, se aburea cu cărămizi încălzite în foc şi stropite cu apă de salcâm, apoi se spăla cu apă de pelin. (…) apoi se ştergea cu un burete muiat în apă de castraveţi, ca să scoată petele, şi se spoia cu dres, ca să dea pieliţei o culoare mai albă.// După toate aceste operaţiuni, care n-aveau alt scop decât a albi, a întinde şi a întineri pieliţa obrazului, veneau rumeneala cea mincinoasă cu care îşi colora obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse cu care îşi înnegrea sprâncenele şi plasturele cele negre cu care îşi făcea murse sau benghiuri false“ (Filimon, 1978: 100). Cu mijloace naturiste şi rudimentare, toaleta femeilor din protipendadă (boieroaice sau doar întreţinute de boieri) nu era o bagatelă, ci intra în normele nescrise ale eleganţei şi ale rafinamentului social.

În Ciocoii vechi şi noi, fanarioţii sunt prezentaţi în portrete convenţionale sau prin prisma descrierii moravurilor orientale pe care le-au adus în ţările române. În esenţă, observăm că Filimon nu se îndepărtează prea mult de moştenirea cronicii lui Ion Neculce şi a ideilor paşoptiştilor în pictarea imaginii literare a fanariotului. Reprezentarea rămâne radical negativă, fără complexitate psihologică şi fără nuanţe caracteriale.

Călinescu, G., 1985. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Al. Piru. Bucureşti: Editura Minerva.

Cioculescu, Şerban, 1978. „Studiu introductiv“ la Ciocoii vechi şi noi. Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi bibliografie de Domnica Filimon, Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Albatros.

Filimon, Nicolae, 1978. Ciocoii vechi şi noi. Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi bibliografie de Domnica Filimon, Studiu introductiv de Şerban Cioculescu, Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Albatros.

Ghica, Ion, 2014. Scrisori către V. Alecsandri. Ediţie îngrijită de Radu Gârmacea şi ilustrată de Rareş Ionaşcu. Bucureşti: Editura Humanitas.

Ivaşcu, George, 1977. Nicolae Filimon. Bucureşti: Editura Albatros.

Manolescu, Nicolae, 1990. Istoria critică a literaturii române, I. Bucureşti: Editura Minerva.

Russo, Alecu, 1989, Studie moldovană, în Opere. Ediţie îngrijită de Efim Levit, Prefaţă de Efim Levit şi Ion Vasilenco. Chişinău: Editura Literatura artistică.

Vianu, Tudor, 2002. Arta prozatorilor români. Ediţie îngrijită de Alexandra Bârna, Prefaţă şi notă explicativă de H. Zalis. Bucureşti: Editura 100+1 GRAMAR.