Olga Tokarczuk (n. 1962) este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori polonezi contemporani. Pentru Rătăcitorii a primit Man Booker Prize International 2018. Naratoarea romanului reprezintă arhetipul lui homo viator. Însă nu este vorba despre o odisee, călătoriile sale în spaţiu, dar şi în timp, prin intermediul imaginaţiei, nu au o destinaţie precisă, o Itaca pe post de axis mundi. Povestirea sa se dovedeşte o hartă cu centrul pretutindeni şi nicăieri, o reţea de noduri, ca metaforă ficţională a lumii globalizate de azi sau a internetului. Dar şi a tranzitoriului, efemerului, cu toate că, în viziunea naratoarei, mişcarea continuă este asociată cu nemurirea: „tot ce e nemişcat va fi supus degradării, degenerării şi se va preschimba în praf şi pulbere, în timp ce tot ceea ce se află în mişcare va dura chiar şi o eternitate“. De asemenea, cartea este şi un elogiu al ciobului, întrucât lumea nu poate fi cunoscută în întregul ei, ci doar în detalii: „Lumea se vede numai pe bucăţi, iar alta nu există. Sunt momente, frânturi, configuraţii de moment care, odată ce au prins viaţă, încep imediat a se dezintegra“. Rătăcitorii nu spune o poveste, ci are o structură fragmentară, îmbinând note şi impresii de călătorie modernă cu istorii deconcertante, fiindcă naratoarea se mărturiseşte ca sensibilitate „teratologică, de natură monstrofilă“. Poveştile anatomiştilor olandezi din secolul al XVII-lea sunt cele mai interesante. Profesorul Ruysch, expert în conservarea cadavrelor, face disecţii în amfiteatru, ca în celebra Lecţie de anatomie a doctorului Tulp de Rembrandt. Împreună cu fiica sa, realizează o colecţie impresionantă de exponate anatomice, un panopticum grotesc-monstruos, care va fi cumpărat de ţarul Rusiei (şi aici ne putem gândi la maeştrii picturii, de la Bosch şi Goya până la Bacon sau Witkin). Filip Verheyen, rector al Universităţii din Leuven, publică marele atlas anatomic, Corpus Humani Anatomia. Obsedat de propriul membru amputat, pe care-l descompune în amănunt, anatomistul descoperă Tendonul lui Ahile. Călătoria lui exploratorie pe harta anatomo-fiziologică se loveşte de misterul insondabil al condiţiei omeneşti. „Durerea-fantomă“ a piciorului lipsă demonstrează enigmatica legătură dintre trup şi suflet: „De ce mă doare ceea ce nu există? De ce îi resimt lipsa, îi simt absenţa? Oare suntem condamnaţi să existăm numai ca întreg şi orice ciopârţire, amputare, va fi doar o aparenţă, se petrece la suprafaţă, în timp ce dedesubt planul rămâne intact şi neschimbat? Oare un fragment, oricât ar fi el de mic, nu continuă să facă parte din întreg?“. Întrebările lui Verheyen dăinuie până în vremea noastră, ca şi dorinţa omului de a dezlega arcanele corpului, modul în care acesta ar putea fi prezervat. Dacă nu a descoperit încă elixirul vieţii veşnice, homo sapiens a perfecţionat metodele de îmbălsămare a trupului, căci plastinarea cu silicon încearcă să concureze vechile meşteşuguri ale mumificării. Pentru naratoarea-rătăcitoare din Rătăcitorii, cea mai bună plastinare a trecătorului rămâne scrisul: „Vom scrie despre noi, ăsta e cel mai sigur mod de comunicare, ne vom preschimba reciproc în litere şi iniţiale şi ne vom imortaliza pe foi de hârtie, ne vom plastina, ne vom scufunda în formaldehida propoziţiilor“. Un roman aparent fără o miză majoră, dar care vorbeşte, într-un stil expresiv, adesea poetic, despre temerile şi visurile dintotdeauna ale fiinţei umane.