Robert Şerban s-a consacrat drept un poet minimalist în expresie, dar preocupat de teme majore, ca moartea sau dragostea, sub diversele ei forme. Cel mai recent volum al său, Tehnici de camuflaj, nu schimbă formula poetică sau stilul, care mizează, deseori, pe înviorarea limbajului comun, obişnuit prin câte-o comparaţie plastică memorabilă. Poezia se construieşte, preponderent, tot pe tehnica decupajului cotidian, domestic, cu valoare simbolică şi cu un discret aer sapienţial. Ceea ce sare însă imediat în ochi este tendinţa de comprimare a poemelor, uneori până la câteva versuri telegrafice.

Cea mai bună „tehnică de camuflaj“ „tot dragostea pentru aproapele/ se dovedeşte a fi“ – scrie poetul în poemul omonim al volumului. În sens creştin, dar nu numai, ar fi vorba de camuflarea ego-ului, de ştergerea feţei şi de aşezarea într-o condiţie anonimă, în care fiinţa este redusă la esenţa ei umanistă. În aceeaşi sferă subtextual creştină se înscrie viziunea despre binefacerile suferinţei: „viaţa m-a făcut/ om bun/ cum jugul/ îl face harnic/ pe animal“ (Peste umăr). Robert Şerban nu scrie programatic poezie religioasă, dar Tehnici de camuflaj revelează o mai acută raportare la divinitate: „Dumnezeu/ e întotdeauna/ cu un pas înaintea mea/ iar pe mine/ nici măcar/ Petru/ nu mă cheamă“ (Urmăritorul). Şi mai percutant este poemul Curiozitate, care prezintă, concentrat, istoria umanităţii păcătoase şi a şansei mântuirii prin Christos: „de pe o cruce pe alta/ Iisus s-a mutat/ de miliarde şi miliarde de ori// într-o zi/ va ajunge şi pe a mea// vom sta spate la spate/ iar el o să mă întrebe/ care dintre tâlhari am fost/ care dintre tâlhari voi fi“. Sentimentul de nimicnicie, de insignifianţă (Înspăimântătoarea poveste de dragoste, În contratimp, Personaj secundar, Anonimat), de creatură fragilă (Operaţie nereuşită) domină această carte aproape ascetică, atât în fond, cât şi în formă. Până acolo încât omul este văzut ca o jucărie a Creatorului: „am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul câmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată// i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu e mare/ mi-a răspuns surâzând că/ Dumnezeu e copil“ (Jucăria). Precum într-o parafrază litotică a mitului biblic, poetul devine el însuşi un Dumnezeu atotputernic faţă de o biată muscă prinsă într-un pahar: „nu mă cred Dumnezeu nici măcar în joacă/ însă dacă-aş deschide degetele/ aş deschide cerul“ (Şi legea morală). Frumoase sunt şi versurile dedicate singurătăţii, care fie urcă în trup ca mercurul (Ştanţa din argint viu), fie se manifestă în modul imaginativ de a privi un simplu nor (Forma singurătăţii). Sau descrierea tristeţii din Planul C, „migăloasă/ ca un păianjen“. Teama de îmbătrânire sau de moarte, resimţită prin intermediul femeii iubite, se regăseşte în Ce-ar mai conta şi Semn de carte. Deşi rare, nu lipsesc nici accentele auto-ironice (Culorile norocului, Personaj secundar: „pe cât sunt de vesel/ pe-atât de trist// mărul vrăjitoarei/ din Albă ca Zăpada“) ori umoristice. În Legenda meşterului, femeia îl atenţionează că dulapul instabil, plin de cărţi, o să le cadă în cap, iar poetul o ia peste picior, spunându-i „n-avem noi norocul/ să murim aşa“, apoi strecoară sub el o cărticică a sa, pentru a-l echilibra, şi îi recită din Balada Meşterului Manole. Amuzantă este şi Nocturnă, o artă poetică anti-romantică, realistă, în care devoalează „secretele“ facerii poemului: „mai ştii seara când am ieşit/ în faţa blocului/ să fotografiem ploaia de stele/ şi ne-am trezit cu un lighean de apă în cap/ fiindcă doamna Milena a crezut că vrem/ s-o pozăm în cămaşă de noapte/ şi s-o punem pe facebook// mai ştii că mi-ai spus să scriu/ despre faza asta/ iar eu ţi-am răspuns că e banal/ dar ai insistat şi ai zis că pot să mai schimb câte ceva/ ca să iasă fain/ iar eu n-am schimbat decât/ pişatul cu apa“.

Tehnici de camuflaj nu are o unitate tematică, fiind, mai degrabă, o sumă de fulgurante revelaţii poetice. Gesturi aparent neînsemnate pot genera imagini surprinzătoare: „citesc cărţile de poezie/ de la sfârşit către început// o mumie caută să iasă/ din piramidă/ chiar prin vârful ei“ (Efectul de piramidă). Firul roşu al volumului pare să fie teama de patetism şi de discursivitate: „tot mai mici/ şi mai mici/ poeziile pe care le scriu/ de parcă m-aş teme/ de o lege a compensaţiei“ (Legea compensaţiei). De aceea, nu se poate spune că poemele lui Robert Şerban păcătuiesc prin cuvinte în plus, chiar şi cele mai puţin interesante sunt croite milimetric, fără material excedentar. De altfel, poezia s-a simţit dintotdeauna mai bine în preajma tăcerii sau a elipsei decât a verbiajului. O Colindă stenografică aminteşte de ultimul Bacovia: „un porc// trei-patru câini/ îl petrec în moarte/ cu lătratul lor// ninge// niciun regret“.

Tehnici de camuflaj ilustrează, de fapt, o poetică a împuţinării, deopotrivă ontice şi textuale. Reprezentativ, din acest punct de vedere, este un distih fără titlu: „s-a lăsat ceaţa// ce mică e lumea“. Din poeme se ridică însă ceaţa, Robert Şerban „ascunzându-se“, ca să reiau titlul altui volum al său de versuri, în transparenţă.

Ofelia Prodan este, probabil, cea mai productivă dintre poetele relativ tinere (da, după patruzeci de ani e greu să mai spui că un poet este tânăr, unii chiar abandonează poezia până la vârsta asta). De când a debutat, în 2007, a publicat aproape în fiecare an un volum (într-un an şi două), rezultatul total fiind unsprezece, cu recentul fişă clinică.

Dacă fracturismul îşi propunea să renunţe la perspectiva neutră, exterioară asupra realităţii, la „procesul de obiectualizare şi obiectivare a eului“ în poezie, al doilea val al milenarismului sau post-douămiismul schimbă iar modul de a scrie (începând cu Vlad Moldovan, Mihai Duţescu, val chimic, Bogdan Lipcanu şi alţii). De altfel, despre poeţii apăruţi după 2010 se vorbeşte, tot mai des, folosindu-se conceptul de postumanism. Ofelia Prodan a experimentat întruna, de-a lungul anilor şi al volumelor, încercând parcă să împace ambele direcţii, adică formula unei poezii anti-confesive, cvasi-impersonale cu imagismul puternic, şocant, în siaj suprarealist ori expresionist, al primilor douămiişti. În no exit a mers chiar înspre linia postumanismului. Într-o secţiune de acolo, numită holograme, creează o distopie post-umană (înrudire cu sau posibile influenţe din umilirea animalelor de val chimic şi Bonobo sau cucerirea spaţiului de Ştefan Manasia). Pe lângă tribulaţiile existenţiale, Ofelia Prodan a părut să fie mereu frământată de găsirea unei voci poetice originale, dar urmărind, totodată, să prindă şi trendul literar câştigător. S-a păstrat însă întotdeauna, în poemele ei, înclinaţia narativizantă, anecdota poetică, fie suprarealistă, fie livrescă (vezi Ulise şi jocul de şah), fie cotidian-prozaică. În fişă clinică, spre deosebire de alte volume (unele din anii precedenţi, ca Şarpele din inima mea sau Număr de dresură), ea nu mai explorează lumea obscură a inconştientului, cu fauna sa teriomorfă, ci memoria realist-traumatică. fişă clinică este o autobiografie poetică sumară, cu scurt-metraje din copilăria epocii comuniste (în acelaşi stil alb, prozaic, tern, secvenţe dintr-un film cu „Amintiri din Epoca de Aur“ apăreau şi la Mihai Duţescu, în şi toată bucuria acelor ani trişti, sau la Bogdan Lipcanu, în Fuck Tense) ori din adolescenţa şi din tinereţea marcate de internări la psihiatrie. Acum, Ofelia Prodan scrie de-a dreptul proză în versuri, cu maximă economie de mijloace. „Gradul zero al scriiturii“. Vocea narativă este complet depersonalizată, rece, sterilizată de orice microb emoţional, funcţionând ca un aparat de înregistrat sau ca o cameră de luat vederi. Nici urmă de nostalgie după trecutul unei vârste asociate, îndeobşte, cu Paradisul. Doar o implicită auto-ironie însoţeşte rememorarea aspiraţiilor „eroice“ ale micuţei „comuniste persecutate“ de învăţătoarea care prefera „odraslele de profi“. Răzbunarea soldăţelului dresat în regimul cazon de acasă vine însă involuntar (şi simbolic, în context): la ora de muzică, trebuind să cânte Trei culori, afona care se îndopase cu banane coapte pe calorifer vomează pe costumul de lână al „tovarăşei“. Alte momente care se voiau „evenimente“ se transformă, din cauza unor accidente, în acte ratate (rolul de figurantă din minisceneta de la serbarea şcolară, aniversarea în clasă a zilei de naştere). Revoluţia din ’89 scoate la iveală precoce porniri bovarice: „în decembrie 89 eram tot într-o tabără de mate/ dar judeţeană la Amara într-un complex hotelier de lux/ (…)/ pe noi copiii ne-au înghesuit în două autobuze/ şi ne-au trimis acasă fără nici o explicaţie/ şi nici nu era nevoie eu stăteam pe geamantan/ în autobuzul care se zdruncina prin gropi şi hârtoape/ şi auzeam că au scos din unitatea militară soldaţii cu tancurile/ mi s-a aprins sângele în vene mi-am zis în gând/ merg la revoluţie mă duc la Bucureşti/ făceam tot felul de scenarii inspirate din Mizerabilii/ despre Revoluţia franceză eram convinsă că mă aşteaptă/ un viitor glorios sau cel puţin o moarte glorioasă/ dar cum am ajuns acasă şi le-am spus alor mei/ că eu merg la revoluţie m-au închis în camera mea/ unde am plâns până am auzit prin pereţii subţiri/ că teroriştii mascaţi ies din canale şi trag în oameni în Bucureşti/ aşa că mi s-a luat iar după vreo 3 nopţi de nesomn/ am urmărit ca-n transă la televizorul alb-negru procesul lui Ceauşescu“. Odată cu perioada liceului începe degringolada: a lecturilor, dar şi a bolii. Eticheta dispreţuitoare a colegilor, „nebuna“, stagiile de spitalizare (aici se remarcă medicul autoritar, posibil „torţionar“ „pe vremea împuşcatului“), stările induse de medicamentaţie sau specifice tulburărilor nervoase (abulie, anxietate, atacuri de panică, depresie, alienare), lipsa de înţelegere şi de empatie a părinţilor (care fac ce trebuie pentru însănătoşirea fiicei, dar rămân „străini“ faţă de suferinţa ei) – toate acestea configurează traseul unei vieţi de fiinţă vulnerată, pentru care scrisul devine psiho-terapie, în cel mai concret sens al termenului. Subiectul mărturisitor se distanţează de nucleul tensional al sinelui, se detaşează, se dedublează, se metamorfozează în personaj poetic, pus sub lupă ca-ntr-un laborator de analiză specializată. Cele mai slabe texte din carte au ţinte ironice precise (un preot obtuz, un taximetrist rasist, un pensionar xenofob, un jandarm violent din Piaţa Victoriei). Vrând să persifleze nişte persoan e cu prejudecăţi, aceste poeme cad ele însele în plasa prejudecăţilor şi a stereotipiilor.

fişă clinică, de o simplitate stilistică deconcertantă, se reţine prin curajul poetei de a scrie direct, necontrafăcut despre sine. În subsidiar, e şi un volum împotriva interpretării (cu sintagma lui Susan Sontag), prin faptul că limbajul este utilizat aproape exclusiv cu funcţia lui tranzitivă.