Eugen Barbu reprezintă un caz tipic de scriitor a cărui biografie subminează receptarea critică a operei literare. Demnităţile de care s-a bucurat în perioada comunistă (membru supleant al C.C. al P.C.R., deputat în Marea Adunare Naţională), relaţiile cu Securitatea, activitatea publicistică de la Luceafărul şi, mai ales, de la Săptămâna (după 1989, şi de la România Mare), prin care a atacat mizerabil majoritatea scriitorilor valoroşi, scandalurile de plagiat cu Incognito (dar şi cu Princepele) l-au transformat astăzi într-un autor aproape nefrecventabil pentru analiză. Canonul critic şi cel şcolar au reţinut însă romanul Groapa (1957), considerat, în ciuda unor acuze de naturalism vulgar (necorespunzător ideologiei oficiale a epocii), capodopera lui Eugen Barbu.

Princepele (1969) şi Săptămâna nebunilor (1981), cele două romane barochizante, făcând parte dintr-un proiectat triptic fanariot, deşi au beneficiat şi de comentarii elogioase, sunt încă periferice în perimetrul axiologic al literaturii române postbelice. Lăsăm deocamdată deoparte Săptămâna nebunilor, carte în care epicul se prăbuşeşte sub somptuoasele descripţii decorative, fiind, de fapt, „un fastuos poem al declinului, construit în maniera variaţiunilor pe o temă dată“ (Muthu, 2002, I: 246). Referindu-ne strict la Princepele, mulţi dintre contemporani s-au lăsat furaţi, îndeosebi în discuţiile private, de jocul decodificării aşa-ziselor personaje „cu cheie“ (încarnate, de regulă, de adversari ai scriitorului), pierzându-se, astfel, în acest tip de lectură anecdotică. Un reper major în dinamica receptării ulterioare a fost şi cronica de întâmpinare semnată de Nicolae Manolescu în Contemporanul, care reproşa Princepelui ratarea „tâlcului parabolei“, acesta dovedindu-se „o meditaţie despre putere“ „cam gratuită“ (Manolescu, Apud Barbu, II, 2006: 1807). Dezechilibrul „ideologic“ al cărţii (între filosofia puterii, propusă de messerul apusean Ottaviano, şi înţelepciunea pământului, schiţată de Ioan Valahul) a fost remarcat şi de Eugen Simion (Simion, 1978, I: 568). (În paranteză fie spus, în Istoria critică..., din 2008, Manolescu desfiinţează complet romanul.) Se adaugă acuzaţia de plagiat, formulată de Fănuş Neagu, redactor pe atunci la revista România literară, deşi Eugen Barbu precizase, într-o notă însoţitoare, că romanul utilizează tehnica (postmodernistă a) colajului, fiind, pe multe pagini, o compilaţie de texte istorice (cronici, scrieri bisericeşti, condici etc.) şi documente autentice (scrisori particulare şi acte oficiale). Perpessicius, Mircea Ciobanu, Laurenţiu Ulici, Cornel Ungureanu, Marian Popa, Romul Munteanu ş.a. recenzează entuziast Princepele, o evidentă parabolă despre Putere, însă abia după Revoluţie s-au putut face analogii între domnia fanariotului şi actualitatea politică a vremii în care a apărut cartea. În literatura sud-est europeană, un Ismail Kadare, de pildă, scria, sub aparenţa naraţiunilor despre cucerirea otomană a Albaniei, parabole ale dictaturii comuniste.

În contextul libertăţii de expresie, dar şi cu o gândire lipsită de prejudecăţi extra-estetice, criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, îngăduitor cu inabilităţile, valorizează la superlativ Princepele, un roman-sinteză al secolului fanariot care, recurgând la stratageme precum alegoria sau parabola, vorbea despre mecanismele puterii totalitare comuniste. Mai mult însă decât o alegorie a autoritarismului politic comunist ori a Puterii absolute, în genere, autorul Literaturii române sub comunism identifică în Princepele o parabolă a specificului naţional:

„Înrâuriţi de Orwell şi de lectura unor utopii negative, suntem înclinaţi astăzi să vedem în Princepele o parabolă politică şi o meditaţie asupra exercitării puterii într-o lume balcanică guvernată de inerţie şi de moravurile specifice. Numai că, după câţiva ani de oribilă tranziţie postrevoluţionară, suntem şi mai tentaţi să spunem că fanariotismul de care vorbeşte cartea nu este un fenomen cu limite istorice, ci numele stării noastre de fapt.

Eugen Barbu vorbeşte, în fond, de specificul naţional, de esenţa românismului – felul nostru de a fi ce pare imposibil de schimbat – pusă, doar pusă în evidenţă şi consacrată de autoritarismul unei puteri perverse ce seamănă întrucâtva cu aceea impusă ţării de P.C.R., cu ajutorul străinului atotputernic, al elementelor alogene din interior şi al poporului român însuşi. O conducere politică exercitată în felul celei exercitate în roman şi a celei din socialism sporeşte nevolnicia neamului, îi accentuează slăbiciunile morale, consolidează sentimentul neputinţei şi al fatalităţii“ (Negrici, 2003: 173-174).

Interpretarea lui Eugen Negrici nu este deloc hazardată, având în vedere că, în chiar primul capitol, Ciuma, naraţiunea basculează din planul istoriei (verificabile sau măcar verosimile) într-unul realist-magic, metafizic-simbolic.

Multe episoade istorice reale, consemnate în cronici, documente şi mărturii, intră în athanorul romanului. De pildă, despre principe s-a spus că ar fi „o combinaţie de Alexandru Ipsilante, Constantin Hangerli şi Nicolae Mavrogheni, întrucât pot fi identificate în text – repovestite sau reproduse – evenimente şi amănunte aparţinând domniilor acestora“, menţionate în cronica lui Dionisie Eclesiarhul, dar şi în cronicile ritmate (Negrici, 2003: 177). Autorul însuşi trimite inclusiv la Brâncoveanu, „care nici măcar fanariot nu fusese“. Ciuma din incipitul cărţii nu putea fi, prin amploarea ei, decât aceea din timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea, despre care relatează şi Ion Ghica, într-una din scrisorile sale către Vasile Alecsandri (Barbu susţine că, în realizarea capitolului, s-a ajutat, pe lângă scrisorile beiului din Samos, de Tucidide, Defoe, Axel Munthe, precum şi de nişte cărţi populare) (Barbu, 1972, II: 303-304).

Ion Ghica povesteşte că ceea ce a rămas în istorie drept „Ciuma lui Caragea“ a fost cea mai mare epidemie înscrisă în analele României. Mureau pe zi până la 300 de oameni, iar numărul total al victimelor, în ţară, ar fi fost de peste 90.000. Bucureştiul a suferit cele mai grozave pierderi. Frica de moarte a dezumanizat locuitorii Capitalei, care se lepădau de propriii membri ai familiei mai abitir decât Petru de Christos: „Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţământ de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu“ (Ghica, 2014: 59). Ciocli deveneau toţi declasaţii şi cerşetorii, care se purtau cu sălbăticie cu bolnavii, pe unii îngropându-i de vii, se dedau la crime şi violuri, furau tot ce găseau, răspândeau ciuma în casele bogate, ca să le prăduiască ulterior:

„Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor“ (Ghica, 2014: 59-60).

Câmpul Dudeştilor se transformase într-o adevărată Vale a Plângerii, şi, după revolta ciumaţilor, care au omorât cu parul mai mulţi ciocli, nemaisuportând tratamentul bestial al acestora (un tânăr ar fi sfâşiat cu dinţii un cioclu, să-şi salveze mireasa de viol), administraţia organizează un fel de serviciu sanitar. Nişte vătăşei îi însoţeau pe ciocli pe la casele oamenilor, întrebându-i dacă sunt sănătoşi. Ghica reproduce o frază tragi-comică dintr-un raport către şeful său al unui astfel de vătăşel: „Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai putut prinde“ (Ghica, 2014: 60).

Oamenii se apărau de ciumă cu mijloace rudimentare, în curţile boiereşti nu intra nimic înainte de a fi „purificat“ prin fum, apoi spălat cu apă sau oţet. În plus, cioclii (imuni, pentru că scăpaseră o dată din ghearele molimei) încercau să răspândească boala, aruncând zdrenţe rupte de la ciumaţi pe la casele bogate, în scopul de a le jefui ulterior. Din tâlhăriile şi hoţiile acestea s-au îmbogăţit mulţi după ciuma lui Caragea, conform mărturiei lui Ion Ghica.

În Princepele lui Barbu, şleahta cioclilor este condusă de către Malamos Bozagiul. Acest personaj episodic şi marginal are un rol simbolic important în economia romanului. Şeful „scursurilor“ de la Curtea Veche, zisă şi Curtea Arsă (fostul palat domnesc din Dealul Spirei, care arsese chiar în noaptea instalării lui Ioan-Vodă Caragea, cu o zi înainte de apariţia epidemiei, după spusele lui Ion Ghica; în realitate, Curtea Veche a ars în noaptea de 22 decembrie 1812, iar ciuma bubonică s-a declanşat în iunie 1813), reprezintă imaginea grotescă şi caricaturală a Puterii. După mazilirea şi decapitarea Principelui, la înscăunarea noului domnitor, Malamos este şi el proclamat domn, într-o parodie de ceremonial, de către cerşetorii de la Curtea Veche. Potrivit lui Nicolae Iorga (Istoriile Bucureştilor) şi lui Dionisie Fotino (Istoria generală a Daciei), căftănirea lui Malamos „bocceagiul“ ar fi o întâmplare reală şi s-ar fi petrecut după moartea lui Alexandru Şuţu (1802). Malamos Bozagiul asigură circularitatea povestirii, iar încoronările sale repetate, la începutul şi la sfârşitul Princepelui, sugerează eterna reîntoarcere a identicului, fatalitatea mersului în cerc, imposibilitatea ieşirii din rotativa istoriei nefaste. Bozagiul şi estropiaţii săi nu sunt însă folosiţi în carte doar pentru a maimuţări figurile şi însemnele Puterii politice, terestre, ci şi pentru a ironiza simbolurile puterii divine. Princepele se deschide cu anunţarea flagelului prin gura unui cerşetor, în mijlocul bisericii, la slujba de duminică. În mod surprinzător, boala pătrunde mai întâi în locul sacru, iar stigmatele ciumatului apar într-o imagine hiperbolizată, expresionistă, în care mizeria rănilor se transformă într-o fântână:

„Într-o sfântă Duminică, în timpul slujbei celei mari în biserica de-i zicea Caimata, intră un fel de cerşitor, înalt, lat, dugos, numai zdrenţe, strigând:

– Scăpaţi-mă, oameni buni!

Necunoscutul se prăbuşi în faţa porţilor împărăteşti şi îşi arătă subsiorile. O fântânea purulentă lăsa să curgă de-a lungul braţelor o scursură albicioasă.

– Ciuma! strigă careva şi numele blestematei goli într-o clipă lăcaşul de rugăciuni“ (Barbu, II, 2006: 397).

Malamos este descris ca un prooroc veterotestamentar, el ştie să citească semnele, aude câinele pământului şi atribuie molimei surse sfinte:

„– A sosit ciuma, fraţilor, mai spuse Malamos şi se arătă deasupra fostelor grajduri ale seimenilor. Ni i-a trimes Sfinţii Părinţi, Tănase şi Haralambie.

Era înalt, ţeapăn ca un prooroc şi le vesti răsucindu-se în gluga lui de călugăr, legată la mijloc cu funia unui spânzurat:

– Al nostru o să fie oraşul!“ (Barbu, II, 2006: 399).

Viziunea este una carnavalescă, întrucât ordinea lumii se inversează. Cei de pe treapta cea mai de jos a societăţii ajung să stăpânescă oraşul. Bozagiul, despre care se afirmă că are puteri taumaturgice (faptele sale vindecătoare părând o replică parodică a minunilor christice), este proclamat împărat de către pegra de la Curtea Arsă. Este aici o dublă punere în abis, fiindcă scena persiflează înscăunarea domnitorului ca uns al lui Dumnezeu, dar aminteşte şi de sacrilegiul prin care romanii îl încoronaseră pe Isus, cu spini, ca rege al iudeilor:

„Ridică braţul drept şi cerşitorii îi văzură inelele făcute din cuie de cosciug, vindecătoarele cu care le lua durerile de cap şi-i lecuia de spânz.

– Să trăiască Împăratul nostru! strigară milogii, care din cărucioare, care de pe grămezile de gunoaie în care mişunau şobolanii cât viţeii de lapte. Duhoarea pimniţelor fu răscolită de acea mişcare“ (Barbu, II, 2006: 399).

Vizuina „năimiţilor“ şi a „scurşilor“, Curtea Veche, îi oferă naratorului prilejul unui discurs poetic retoric, centrat pe motivul ubi sunt şi pe antiteza romantică trecut-prezent. E o succintă panoramă a deşertăciunilor, palatul domnesc de altădată, locuit acum de cerşetori şi tâlhari, fiind simbolul destrămării şi al degradării Puterii lumeşti. Sic transit gloria mundi pare să fie scris pe frontonul descriptiv al tabloului ruinelor. E aici o poezie a crepuscularului, cu rădăcini în Craii… lui Mateiu Caragiale, dar şi în Ghepardul lui Lampedusa, peisajul dezolant, plin de mizerie, este mormântul metaforic al măreţiei aristocratice de odinioară. Curtea Arsă pare acum o Curte a miracolelor, desprinsă din Cocoşatul de la Notre-Dame al lui Victor Hugo. O umanitate scoasă din Iad şi-a făcut sălaşul în paradisurile stinse ale rafinamentului preluat din capitala fostului Imperiu Bizantin. În plus, se insinuează şi ideea specificului naţional, meditaţia asupra unei identităţi căreia îi lipseşte tradiţia construcţiei durabile, monumentale, a temeiniciei şi a stabilităţii. Referinţa la Vitruviu ne cheamă în minte, prin contrast, lamento-urile cronicarilor (mai ales) moldoveni, aşezând, apodictic, omul sub cârma vremurilor nefaste, a unei istorii vitrege. Însă, în romanul lui Barbu, decăderea şi extincţia au cauze precise, lăcomia şi crima, păcate pedepsite aspru de mânia divină. Curtea Veche este oglinda metaforică a unei lumi îngropate în viciu:

„Focuri, cutremure şi războaie făcuseră din vechile grădini şi palate cu scări de mermer, cloaca pierzaniei, locul târâturilor şi al certaţilor cu legea. Unde se scăldau Domnitorii în băi de Ţarigrad, pardosite cu piatră de Preconezia, acum se pişau caii pribegi şi creştea bozul. Unde fuseseră iatacurile beizadelelor şi cuconilor, şi sălile hipostile prin care trecuseră minuni de fete cu părul ca grâul copt acum se uşurau Malamos Bozagiul cu ai lui, lăsând în urmă-le baligi întregi, spurcate şi împuţite. Zidurile trebuiesc a ştire să îmbătrânească, nu să se ruineze, zicea Vitruviu cel bătrân, dar cine mai ţinea minte aceste vorbe într-un loc unde totul se clădea pe nisip, mic şi în grabă, fără măreţia altor lăcaşuri. Calicii îşi scormoneau plăgile cu unghii negre şi se căutau de purici acolo unde se înălţaseră cântări nemaiauzite şi spaima domnise cu tot cortegiul ei sumbru. Aici lucise aurul cel ce cursese ca un râu printre mâinile lacome, aici în băşcile seimenilor se luaseră vieţi, dar ce le spuneau acestor năimiţi ruina şi prăbuşirea? Dacă ai fi scormonit mai bine gunoiul, ai fi scos de sub resturi vreun capitel corintic sau delicate frunze de acant din marmură. Sub putrezi ciucuri luceau la vreo lumină neaşteptată a vrejului de caulicoli, câte opt, câte opt. Pe toate acestea treceau cu nepăsare tălpile desculţe ale uitaţilor de Dumnezeu, cei fără noroc, cioclii acestui oraş ce sta sub semnul morţii“ (Barbu, II, 2006: 399).

Printre semnele care prevestesc urgia se află invazia fluturilor uriaşi, galbeni şi cap-de-mort. Astfel, Eugen Barbu îşi începe romanul în cel mai pur stil marquezian. Nu este nici măcar nevoie să căutăm informaţii despre simbolismul fluturelui, pentru a vedea că norul lepidopterelor este aici mesagerul fabulos al morţii. După apariţia feerică a fluturilor galbeni, ca într-o pictură impresionistă, tremurătoare în lumina lunii şi a stelelor, care devorează frunzele pomilor, urmează descinderea sumbru-apocaliptică, în tuşe groase, expresioniste, a celor cu cap de mort:

„Dinspre jitniţa domnească se auzi atunci un chiţăit de şoarece, unanim, mult, stins, ameninţător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduşi de molimă. Erau mulţi, roşii ca amurgul, arătându-şi găvanele negre. Nunteau şi ei tăcut, gros, umplând aerul de o duhoare grea. Abia mişcau aripile, ca şi când ar fi fost înecaţi în apă. Nu se grăbeau, acoperiseră cerul cu un văl negru. Nălbarii şi fluturii cu coadă de rândunică, fluturi de zi, cine ştie cum treziţi şi porniţi în această ciudată migraţie, lăsaseră un polen galben, uşor, în văzduh. Prin acest perete subţire şi translucid treceau ceilalţi, greoi, amorfi, greţoşi, voluptuoşi, căutând parcă un punct cardinal. Stătură un ceas în aer, lipiţi sub lună, ascunzând-o, oamenii îi văzură bine, buha ciumei dăduse semn fără milă oraşului“ (Barbu, II, 2006: 399).

Suntem într-un timp al mentalităţilor medievale, al eresurilor şi al credinţelor magice (păgâne sau creştine), însă naratorul supratextual din Princepele prezintă fenomene supranaturale cu aerul că ele sunt adevărate şi fireşti, ca într-un roman realist-magic. Alte lucruri înspăimântătoare anunţă nenorocirea: „luna îmbrăcată în sânge“, „vârcolacii cătând capul lui Iuda şi locul lui Cain“, lumina muşcată de „câinii lui Dumnezeu“, întunecarea oglinzilor, care fuseseră acoperite cu marame albe, „încenuşându-se şi arătând semnul morţii“ (Barbu, II, 2006: 397). Sunt luate măsuri sanitar-profilactice (consumul de usturoi, dezinfectarea cu oţet, acoperirea puţurilor, arderea hainelor şi a măturilor, baterea uşilor în cuie, împuşcarea câinilor, închiderea pieţelor ş.a.), însă boala fiind considerată un blestem divin sau o manifestare malefică, armele cu care oamenii încearcă s-o alunge ţin tot de sfera religiosului sau a magicului. Sunt ascunse argintăriile, femeile îşi leapădă podoabele, se aprind lumânări la ferestre, se bat toaca şi clopotele, dar şi talăngile luate de la vite, copiii „izbeau aerul cu ciomege şi prăjini“, la Mitropolie se scot moaştele şi icoanele cele mari, preoţii slujesc în altare, lumea se roagă în genunchi prin curţi, podarii din capul Bucurescioaiei se aruncă asupra câinilor să-i facă să urle, pentru a speria ciuma, arnăuţii domneşti trag cu puşca, să gonească fluturii, în casele boiereşti sunt întinse mese îmbelşugate, să îmbuneze morţii, ung porţile cu catran şi înfig pe ele capete de cal. Ritualurile religioase se combină cu practicile păgâne de îndepărtare a spiritelor rele. Sunt plimbate în procesiuni, până la apa Dâmboviţei, moaştele Sfântului Pantelimon, „câteva oase galbene, învăluite în borangic şi mereu stropite cu aghiasmă, ca să nu miroasă, la care cu toţii priveau, făcând cele cruci mari“ (Barbu, II, 2006: 402), dar şi marea icoană a Maicii Domnului:

„Treizeci de copii îmbrăcaţi în alb o purtau şi în urmă veneau sute de părinţi ai bisericii neînfricaţi, călcând în praful uliţei pe podul Mogoşoaiei. Icoana era împodobită cu flori grele, încinse giur-împregiur cu o coroană. Mâini dibace ascunseseră în această frumoasă arătare a podoabelor naturii şi urzici şi bucăţi de usturoi. Soarele sclipea nemilos în aurăria nimbului Născătoarei. Muierile bătrâne se închinau şi îşi ascundeau ochii. Nu era bine să chemi boleşniţa cu astfel de podoabe ce trebuiau iute ascunse, să nu le vadă lumina“ (Barbu, II, 2006: 401-402).

Tot acest arsenal miraculos se dovedeşte însă neputincios în faţa boleşniţei contagioase, cotropitoare. De aceea, unii vor ajunge, de groază, să îngroape clopotele şi să profaneze odoarele.

Ca în Paradis în destrămare al lui Blaga sau ca în universal poetic al lui Bacovia, ciuma devine o boală cosmică, metafizică. În aerul stătut şi rânced, fructele de pe mese, mormanele de flori de pe treptele bisericilor încep să putrezească, leşurile aruncate în lăcaşurile sfinte intră în descompunere, împrăştiindu-şi peste tot duhoarea. Bisericile ard apoi ca nişte „ruguri îndopate cu morţi“. Lumea pare ieşită din ţâţâni. Nebunii de la mânăstirea Mărcuţa, zdruncinaţi de zgomotul clopotelor, năvălesc prin grădini. La puşcărie, fiindcă paznicii nu le mai dăduseră de mâncare, încarceraţii se izbesc cu capetele de pereţi. Contaminate de nuntirea fluturilor, femeile se sulemenesc, se împodobesc cu veşmintele cele mai frumoase şi cu bijuteriile cele mai de preţ, căutând să stârnească poftele bărbaţilor. Teama de moarte le trezeşte instinctul vital, al erosului, ajungând să se împreuneze la întâmplare, chiar şi cu slugile. Atmosfera funebră se metamorfozează pe nesimţite într-una sărbătorească. Bacanalele iau locul liniştii mormântale de prin case, iar lăutarii, pe cel al clopotelor de spaimă. În acelaşi timp cu descreierarea treptată a locuitorilor altădată întregi la fire, se petrece sabatul infernal al cioclilor lui Malamos, îmbătaţi de alcool, dar şi de mirosul morţii. Personajele şi acţiunile lor par desprinse din gravurile şi din tablourile groteşti ale lui Goya sau ale lui Pieter Bruegel cel Bătrân. Totul exprimă bestialitate, îndrăcire, monstruozitate. Mai marele Bozagiilor se acuplează, ca un satyr, „cu nişte căzături de kiramele adunate de prin şanţuri, bolnave, pe moarte, dar încă bune pentru asemenea fiinţe ce nu mai cunoscuseră femeia de luni de zile“ (Barbu, II, 2006: 408). Cruzimea şi violenţa domnesc pretutindeni. Oamenii îşi părăsesc rudele, bolnavii mor de sete, nelegiuiţii ciocli de la Curtea Veche, „cu căngi şi cu strachina de oţet la brâu, cu basmale roşii şi cu dinţi de mort la gât“, „cu glugi negre ca acei beccamorti de la Napoli“ aruncă în furgoanele lor cadavrele, dar şi muribunzii, cântându-le în bătaie de joc „Veşnica pomenire“ şi uitându-se cu nepăsare la câte-o mână ieşită de sub ţărână, prăbuşită apoi în arsura „ce clocotea încet, devorându-le trupul“ (Barbu, II, 2006: 407). Inventarul grozăviilor nu se opreşte însă aici, îmbogăţindu-se cu secvenţe de filme horror:

„În porţi începuseră să apară leşuri fără cap. Rudele retezau căpăţânile răposaţilor cu toporul ca să sperie ciuma şi le aşezau tigvele între picioare. Pe dârele de sânge scurs se adunau roiri de muşte şi ele bântuind aerul ca apucatele. Noaptea, hoţii de la Curtea Veche le tăiau dreapta ca s-o afume şi s-adoarmă pe cei ce aveau de gând să-i jefuiască. Cu braţele retezate, sau numai cu degetul mic, alergau beţi şi bezmetici pe sub garduri, nu înainte de a vârî în gura morţilor câte un bolovan rotund pentru ca aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloşia. Aşa că, dacă ai fi trecut pe la miezul nopţii, ai fi zărit în porţi nişte ciungi rânjind la lună, cu lumânări în stânga ce mai rău îi lumina şi-i făcea şi mai înspăimântători. Muierile spuneau că din lipsă de carne, la Zalhana se vindeau hălci de copil şi nu mai mâncau decât ştevie“ (Barbu, II, 2006: 408).

Capitolul Ciuma, prezentând o lume deopotrivă agonică şi dionisiacă, părăsită de divinitate, fără speranţă de mântuire, se încheie cu ritualul păgân al căluşului. Ultimele fraze nu lasă loc de nicio ambiguitate, e vorba de o damnare veşnică, chiar dacă imaginea otrăvită a infernului bucureştean are o stranie frumuseţe.

*

Uvertura Princepelui, care conţine o proză senzorială, intens poetică (bazată, îndeosebi, pe tehnica enumerării), este, de fapt, o sinteză metaforic-simbolică a întregului roman. Ciuma, deşi preluată dintr-un episod istoric real, devine (ca şi la A. Camus sau Th. Mann) o alegorie, în cazul de faţă, a regimului despotic fanariot, care va fi detaliat, cu elemente concrete, în cuprinsul Princepelui (şi definit prin termeni precum corupţie generalizată, hoţie, depravare, cruzime, moarte). Mai mult însă decât atât, ciuma capătă şi alte valenţe, ea ajunge emblema unei damnări metafizice. Fanariotismul, în această viziune, reprezintă o permanenţă, o boală nevindecabilă, o tară identitară a românilor. Face parte din AND-ul lor. Extrapolarea identitară este principala noutate pe care o aduce Eugen Barbu în reprezentarea literară a fanarioţilor, faţă de cronica lui Ion Neculce şi de romanul lui Nicolae Filimon. Se adaugă, bineînţeles, complexitatea psihologică a principelui şi estetizarea prozei, ca o formă de răscumpărare a răului prin artă.

Barbu, Eugen, 1972-1981. Caietele Princepelui. Jurnalul unor romane, I-VII. Cluj: Dacia.

Barbu, Eugen, 2006. Opere, I-II. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii, repere critice de Mihai Ungheanu, Prefaţă de Eugen Simion. Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic.

Ghica, Ion, 2014. Scrisori către V. Alecsandri. Ediţie îngrijită de Radu Gârmacea şi ilustrată de Rareş Ionaşcu. Bucureşti: Editura Humanitas.

Manolescu, Nicolae, 2008. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti: Editura Paralela 45.

Muthu, Mircea, 2002. Balcanismul literar românesc, I-III. Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Negrici, Eugen, 2003. Literatura română sub comunism. Proza. Colecţia „Cartea fundamentală“, Bucureşti: Editura Fundaţiei Pro.

Simion, Eugen, 1978. Scriitori români de azi, I. Ediţia a doua, revăzută şi completată. Bucureşti: Cartea Românească.

***, 2004. Dicţionarul general al literaturii române, I (A/B). Coordonator: Eugen Simion. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.